Page 40 - Vitrina cu oglinzi - numarul 5

dorea şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre Dumnezeu. Aşa cum îngerii lui
Dumnezeu se aflau pururea înaintea lui Dumnezeu, tot aşa era şi Adam într-o apropiere directă şi
din această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al iubirii. El nu avea nevoie să
aprindă o lumânare, vieţuind chiar în Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu ar fi dat
lumină în lumina acelui Soare.

Dar atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a pierdut smerenia – şi acestea două se
câştigă sau se pierd întotdeauna împreună – atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu s-a rupt,
podul s-a prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime înfricoşătoare, nemişcată, în care el singur a
trebuit să se lumineze, cu propria sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse Dumnezeu atunci
când dreptatea Lui l-a scos din Rai.
Atunci el a început să facă o deosebire între el şi Dumnezeu, între voia lui şi voia lui
Dumnezeu, simţămintele lui şi cele ale lui Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să vadă o
deosebire, dar nu a mai fost în stare, decât numai uneori, în clipele de iluminare, să-şi dea seama
de asemănarea sa cu Dumnezeu.

Doamne, în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se află din pricina neascultării şi a mândriei,
cel care a fost făcut la început după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi!
Spune Filaret al Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică: „În omul care
se afla în starea fără de păcat chipul lui Dumnezeu era izvorul binecuvântării; în omul căzut, era
numai nădejdea binecuvântării”. Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam, toate mlădiţe mici din
tulpina cedrului căzut care se ridicase odinioară măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai;
mlădiţe mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice, care crescuse ca un zid între
el şi Izvorul iubirii fără de moarte.

Vedeţi numai cum, într-o singură clipă, neascultarea şi mândria strămoşului omului schimbă
pe dată întreaga zidire din jurul său şi el se înconjoară de o oştire de neascultători şi mândri!

Pe când Adam era ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său, totul în jurul său respira
ascultare şi smerenie. Dar ce schimbare a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii lui Adam, el
a fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla neascultătoarea Eva. Se afla mai marele care
răspândea neascultarea şi mândria, duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură –
neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie.

Fructul, care se topise până atunci cu dulceaţă în gura omului, a început să-i surâdă cu
amărăciune. Iarba, care se înfăşurase în jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l înţepe ca
acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma lui să o respire pentru Domnul, au început să
se sufoce cu buruienile, ca să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice, care s-au gudurat mai
înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început să sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie.
Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai bogată dintre toate făpturile s-a simţit ca
fiind cea mai săracă. Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum umilit, însingurat şi
gol: atât de gol, că a fost silit să ia din natură învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea
trupească, cât şi cea sufletească.

A început să ia piei de la animale şi frunze de copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru
sufletul său a început să ia de la toate făpturile – de la făpturi! – cunoştinţe şi îndemânări. Cel care
la început băuse din Izvorul îmbelşugat al vieţii era acum silit să umble cu animalele, să se plece în
noroi ca să bea din adâncitură pentru a-şi potoli setea trupească şi sufletească.