Page 5 - Misterele Dunarii nr. 10 (preview)

Natașa Alina Culea

RUSALKA

Spre inima Deltei Dunării

Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, unduindu-se și
stingându-se unele într-altele, ca într-o nesfârșită îmbrățișare. Soarele se resemnează către

asfințit, aruncând nori contururi și umbre stacojii, culcându-se domol sub linia șerpuitoare a
orizontului deltaic. Liniștea serii este străpunsă de țipete de păsări care străbat văzduhul ca

sulițele.

Pliac, pliac, pliac..., clipocește Dunărea albastră, nesfârșită ca timpul, nepătrunsă ca
testamentul existenței. Cerul se reflectă în luciul ei, descântându-i rotunjimile valurilor.

1
Dunărea! După Napoleon „le roi des fleuves de l'Europe ”, care cu mâna ei binecuvântată
spală din timpuri uitate păcatele oamenilor prin care ea curge, vremuind prin arterele

veacurilor, martoră mută a dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor în
brațele malurile ei. Dunărea! Cu trecutul și multele ei nume, de la romanii care i-au zis

Danubius la ucrainienii care-o descântă Дунай - Dunai, tot curge și curge pe filele istoriei, și

va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi. Zămislită de creștetul
munților Pădurea Neagră, se ghidează ca omul, după credințele fiecărei țări străbătute, dar

moare, tot ca el, în legea ei, abandonându-se voluptos în Marea, nu întâmplător, tot Neagră,

inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și melancolii, și superstiții,
hrănind popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai

stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile
ei răsare astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Misterul vieții

însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n
ascunzișurile de stuf și papură, ferit de ochiul căutător al civilizației care rupe norii,

plămădește lutul ierbii, smulge copacii din ancore, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și

construiește deasupra lui orașe din piatră strămutată.

Ușa cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un bărbat de vreo douăzeci și cinci de ani.
Străbate puntea de lemn, care-i geme sub tălpi, lată de câțiva metri robuști. Se oprește șovăitor

lângă balustrada metalică, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii puțin cocârjați îi

știrbesc semeția înălțimii. Lucirea din ochii lui dezvăluie desfătarea celor câteva pahare cu
vin, băute în cabina legănată de apă. Așteaptă răbdător să ajungă în Maliuc, comuna aflată la

1 Regele râurilor europene - traducere din lb. franceză.

5