Page 6 - Misterele Dunarii nr. 10 (preview)

douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea, și nu obișnuiește să-și facă griji înainte ca

acestea să-și facă sosite siluetele angoasante.
Cred că aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune. Ce

binecuvântare e să te întinzi între cer și apă și să umpli spațiul dintre ele cu un somn fără

vise... Dar voi avea liniște? se întreabă, știind că va locui în casa mătușii lui, nu într-un cuib
părăsit de berze. Zâmbește fără zâmbet, tras de-o mânecă de umbra revederii și de alta, de

nevoia lui de a fi singur. Și totuși de ce am venit? Să fug? Să scriu? Ce frumoasă iluzie e să te
crezi scriitor! își spune Alexandru și intră în cabină. Începe să scrie pe un caiet-registru,

descoperit pe un raft.
„Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de

nevâslit. Lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o

cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a
altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care

să-l reflecteze întru totul. Și se leapădă de lumea celor mulți ca șarpele de piele. Între coperți
se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa

cum crede el de cuviință.

Continuarea în ediția printată a revistei

6