Page 15 - dreptul personalitatii ifr

5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte
32
capete de cerere.”

Concluzii

Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale adoptată în cadrul
Consiliului Europei. Ea este în vigoare din 3 septembrie 1953, iar România a devenit parte prin
ratificarea ei la 20 iunie 1994. Ea consacră un sistem de protecție complet prin instaurarea unei
jurisdicții europene a drepturilor omului, Curtea europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la Art. 6 din Convenție:

Hotărârile Curții nu servesc doar pentru soluționarea cauzelor în care a fost sesizată, ci, în sens mai
larg, pentru a clarifica, proteja şi dezvolta normele Convenției şi, astfel, pentru a contribui la
respectarea, de către state, a angajamentelor pe care şi le-au asumat în calitate de părți contractante.
Sistemul instituit de Convenție are ca finalitate să soluționeze, în interesul public, probleme care țin
de ordinea publică, ridicând standardele de protecție a drepturilor omului şi extinzând jurisprudența
din acest domeniu la întreaga comunitate a statelor care sunt părți ale Convenției.

Dreptul la executarea unor astfel de hotărâri, indiferent de tipul jurisdicției, face parte integrantă din
„dreptul la o instanță”. În caz contrar, garanțiile art. 6 § 1 din Convenție ar fi lipsite de orice efect util.

Curtea a reafirmat în mod repetat că este important ca justiția să fie administrată fără întârzieri care
i-ar compromite eficacitatea şi credibilitatea. O acumulare de încălcări din partea statului constituie o
practică incompatibilă cu Convenția.

De exemplu, Curtea a considerat că, prin neadoptarea, timp de mai mult de cinci ani, a măsurilor
necesare în vederea conformării la hotărârea judecătorească definitivă şi executorie, în speță,
autoritățile naționale au privat dispozițiile art. 6 § 1 din Convenție de orice efect util.

Referitor la Art. 1 din Protocol:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a
adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Este vorba despre un drept fundamental comun tuturor constituțiilor naționale. Acesta a fost
consacrat în repetate rânduri în jurisprudența Curții de Justiție şi, în primul rând, prin hotărârea în
cauza Hauer (din 13 decembrie 1979, Rec.1979,p. 3727). Redactarea a fost modernizată, dar, în

32
Costin Leonard Fălcuța, Institutul European din Romania, Culegere jurisprudenta CEDO (Cauze recente
impotriva Romaniei), vol. III, Bucuresti 2012,Cauza Agache împotriva României (hotărâre din 4 octombrie
2011),http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/publicatii/Culegere-jurisp.-CEDO-vol.-3.pdf (3 martie 2020),
p.60.