Page 29 - 9 PLUS Mai 2022
P. 29
Am ajuns pe ulița bine cunoscută de Ne-am apropiat de odaia străbunicii
mine, dar atât de pustie . Femeile nu mai erau noastre bătrâne și, grupați, am pătruns în
în drum să vorbească și să ne salute cum o cameră pentru un ultim zâmbet. Ultimii am
făceau, băieții nu mai veneau cu vitele de la fost noi, cei 4 verișori. Intrăm încet în odaia ai
păscut, iar copiii nu mai săreau coarda în cărei pereți sunt tapițați cu poze din timpuri
izlaz. Măcar el nu s-a schimbat, izlazul. Era mai frumoase, unde o găsim pe străbuna
verde șters, crud și pictat de rouă, așa cum îl așteptându-ne. Stătea în pat, obosită, slabă
iubeam. Am coborât toți din mașină, iar cum nu o mai văzusem, ridicându-și privirea
revederea familiei a fost atât de copleșitoare, goală spre noi. Avea ochii mici, umezi și
încât tot ce voiam era să sar în brațele lor și să transparenți, încât puteam vedea că știe cine
recuperăm timpul pierdut. Însă bariera măștii suntem și e fericită. Părul cărunt îi atârna
nu ne dădea voie să facem acest lucru. Bunica alene pe umerii de sticlă, ascuns sub batic, iar
ne-a întâmpinat la poarta ce scârțâia, ca de mâinile îi stăteau încrucișate în poală. Nu a
obicei. Am intrat sfioși, și am înaintat sub putut vorbi cu noi, doar a gemut și ne-am dat
cununa micuței noastre vițe de vie. Ea era seama ce voia a spune. Am făcut-o să râdă, iar
acum pe moarte, bătrână și tristă căci nu am mai apoi să plângă. Lacrimi curgeau din ochii
putut veni la vremea ei să ne bucurăm de tuturor, dar încercam să ne ascundem
merindele pe care ni le oferea an de an. sentimentele. „Bunicuță, noi te iubim. Să nu
Frunzele sale moarte, pictate de lacrimile lui fii tristă, să fii fericită că am venit, și om mai
octombrie, păreau a fi fantasme din trecutul veni.‖ Cuvintele de rămas-bun au domnit
nostru fericit, rumene și suferinde. Galbenul atunci în încăpere și totodată în spiritele
lor era atât de puternic, rumenit de mirosul noastre.
merelor coapte cu scorțișoara ce îmbăia
atmosfera în esență de „acasă‖. Mânuțele
subțiri ale tunelului auriu, erau uscate și
veștejite, renunțând ușor la frunze și lăsându-
le să moară pe vălul invizibil al vântului. Era
atât de liniște acolo. O liniște deranjantă, în
care auzeam suflete jelind, și fâlfâitul aripilor
păsărilor ce ne părăsesc încet, încet. Natura își
dădea duhul, iar necuvântătoarele ne părăseau
și ele. Cărăbușii își ocupaseră mormintele
Am ieșit cu fețe cenușii în apusul ce
pentru timpul iernii, vulpile își îngrijeau
avea loc în fața noastră. Ziua lua sfârșit.
puiuții, iar ciorile umblau mâhnite deasupra
Soarele a căzut, lăsând în urmă o dâră de
noastră.
29
