Page 13 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 306

Coboară în abisul unde dragostea nu-și are rostul,
Semănându-ți cu mâinile tale însăși negura de sine ce aduce
toamna în suflet.
Cu fiecare pas disprețuindu-te, cu fiecare cuvânt urându-i
pe alții,
Într-un val de pătimire, tu țese o pânză de întuneric și
frământare.
În acest dans sinistru al vieții, unde inima-ți e etern
înfrântă,
Universul palpită ca un club vechi, unde ecourile
singurătății sunt muzica.
Adună-ți deziluziile, lasă-le să-ți fie călăuze,
Căci deslușirea poeziei e să uiți să respiri ca muritorii.
Desprinde-te de zile, lasă-le să cadă ca frunzele peste ale
tale ierni,
Pierdut în labirintul unei realități ce n-ai îndrăznit să o
anumești.
Poezia ta crește în umbră, floare neprefăcută de lumină,
Învățând să te desfaci, să nu mai trăiești, rămâi tot mai
tâlhar al neantului.

12