Page 17 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 308

Când ochii se deschid în al trezirii orbitor amurg,
Nu e o adunare de zei, ci un evanesc al tot ce e mai mult.
Eterul meu e plăpând, o siluetă fără poveri sau țesături
grele,
Sunt un visător ce nu și-a împrumutat chip din iluziile
lumii.
Paradoxul se ascunde în umbra celor care încă dorm,
Cei înlănțuiți nu dețin cheia, ci sunt mai goi decât și-ar
dori.
Somnambulii își înalță cetăți de spume false,
Un tărâm de nisip al trecutului, al prezentului, al viitorului;
Palate ale unor măreții eșuate și un spectacol vast de
emoții,
Toate împletite dintr-o ceață ce plânge în goliciunea sa.
Sub ceasul melancolic al nopţii, conturul meu se dezleagă,
În atriumul stelar mă destram, lăsând povara irealului în
urma mea.

16