Page 19 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 309

În adâncul pădurii mă pierd, unde copacii scriu icoane în
văzduh,
Sufletul meu intră sfios în catedrala nevăzută de nelegiuiri
omenești.
Așa, fără de străduință, mândria lumii se desface în înșir de
păsări călătoare,
Se așază ordinea divină, în răcoarea care nu cunoaște pașii
grăbiți.
Prin lumina strecurată se aliniază, docil, puzderia de
secrete,
În toiagul umbră se preschimbă, și eu, mai mic în saltul
cosmic.
Din înaltul care-mi era cap, un mugure de umilință acum
înfrunzește,
Inima-mi, cântec nestatornic, se rostogolește în concertul
fără partituri.
Sub bolta acestui sanctuar, deasupra mea, frunzișul
adoarme zgomotul lumii,
Eu mă topesc, o filă veche, în manuscrisul pădurii infinite.
Mă desprind de corabia mea, o scoică goală pe țărmul
oceanului nemărginit,
Mă pierd și mă regăsesc, într-un întins de frunze ce susură
odihna ființelor.
Mă înclin în alcovul verde, unde șoptitul izvorului e
cântecul de leagăn al pământului,

18