Page 45 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 322

În odiseea zilelor care în fir de nisip se scurg, neîndurător,
Ni se prezice o nevăzută bătălie ce în umbră vom purta.
Războiul în inimile noastre, o cetate asediată de stele
căzătoare,
Unde fiecare prăbușire cere de la duh un tribut, o picătură
de aur topit.
Sub boltă, cosmicul arhitect cu gânduri de cristal,
Amenajează paradisuri neatinse, dar mâinile noastre
preferă să tărăgăneze în clepsidră,
Luptând cu speranța ce în adâncuri vrea să izbucnească-n
zambile,
Învață-ne, o trăire, să oferim în loc de oaste, un cor de voce
aleasă.
Descântecul spaimelor e veștmântul ce-l îmbrăcăm,
zăvrlește-l prin vânt!
Chiar și titanii în piatră sculptați simt fiorul fricii aflate la
pândă.
Fiecare lămâiță devenită arbore,
speranța ce își înalță ramurile spre grădini suspendate,
Unde sămânța bunătății se-nalță spre ceruri,
să închege resturi de zâne în șoapte înduioșate.
Refuză-te, o ființă, să așterni pe hârtie tratate de război,
Când în palmele tale ai putea să ții miezul împăcării, schița
unui început.
Privește cum în ochii tăi se înfiripă iluzii, ce aurite în soare
dansează, aievea,
44