Page 49 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 324

Privește-n focul ce se zbate, şoaptă-n roșu animalic,
Și-n norii ce călătoresc în voia vântului orb și ciclic.
Când susurul din tine-ncepe să-și croiască firavul fir,
Liniștit, în brațe lasă-ți sufletul, să-ți fie alchimist și martir.
Nu-ntreba dacă-i permis, ori dacă-i bine,
Nici dacă sfatul lor, al învățaților, în pumn îți ține.
Sau dacă Zeus, Hristos ori Vishnu ar zâmbi,
Când tu te-ndepărtezi de lume, spre tărâmul tău nesfârșit,
nemărginit, tihnit.
Acolo, în căuș de foc și vis, în inima văpăii,
Ecolile-ți clădesc palate din ecouri de mătase, abia
murmurând.
Conștiința-ți devine mare și deșertul însetat de ploi,
Răspunde, dureros de viu, la chemarea lor, adânc
îngânând.
Lasă gândul să treacă pragul dintre sacru și profan,
Fă din glasul interioarelor tale spirite, un imn pământean.
Căci învățăturile sunt hărți de vise, nu destine,
Și-n marea de cunoaștere, ești doar un căutător stăruitor,
peregrin.
Se-nchină frunza-n vânt și steaua-n necuprins,
La fel cum tu, în fața propriei tale flăcări, te înclini.
Nu cere permisiunea pentru a-ți asculta propriile vorbe,
Aroma lor e sacrosanctă în templul tău, ce nicio poartă nu-l
închide, nu-l perturbe.
Ascultă-ți vocea, când îți cântă, când îți plânge,
48