Page 11 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 05

În labirintul amintirilor, rătăcesc, umbrele îmi apucă sufletul,
O cutie plină de întuneric, primită într-un moment de iubire,
apasă greu, inexorabil.
Anii s-au scurs ca râuri tăcute, vărsându-se în abisul timpului,
Și abia acum înțeleg darul subtil, ascuns în poetica tristeții.
Odată, cu mâini tremurânde, am primit acest simbol sumbru, o
noapte eternă sigilată,
Marginile ascuțite de tăcere, capacul pecetluit cu șoapte mute
ale durerii.
Prin nenumărate nopți, m-am uitat în golul său, căutând lumină
acolo unde nimeni nu îndrăznea,
Dezvăluind straturile de disperare, găsind alinare în mustrarea
melancoliei.
În inima nopții, sub baldachinul înstelat al suferinței mele,
Am descoperit un univers, vast și adânc, în îmbrățișarea
umbrelor.
Fiecare fragment de întuneric, o constelație de răni vechi, vise
dispărute,
Țesând o tapiserie a existenței, unde fiecare stea este un țipăt
tăcut, îndepărtat.
Prin această călătorie, am ajuns să văd cutia nu ca un blestem,
ci ca o oglindă,
Reflectând multitudinea eului meu, fiecare purtător al unei
dureri străvechi.
Întunericul, un învățător, vorbea în enigme, ghidându-mă prin
pădurea fricilor mele,
Tăcerea sa un balsam, adâncimea sa o cale către trezirea
lacrimilor.
În contemplarea liniștită a înserării, unde lumina și umbra se
împletesc,
Am început să înțeleg paradoxul, iubirea ascunsă în miezul
misterului.
Întunericul, un dar, desfăcut încet prin trecerea anilor,
Dezvăluind puterea din fragilitate, frumusețea născută din
lacrimi.

10