Page 13 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 06

Când cortina finală coboară ușor, iar ecourile zilelor mele se
retrag,
Vreau să șoptesc vântului că toată viața am fost o mireasă
logodită cu uimirea,
În îmbrățișarea tăcută a primei lumini a zorilor și a secretelor
șoptite ale amurgului.
Am fost mirele, ținând lumea în brațele mele nerăbdătoare,
simțindu-i bătăile inimii în ale mele.
Fiecare suflu, un jurământ către mirare, fiecare bătaie de inimă
o promisiune către extraordinar,
Căci în tapiseria existenței, am țesut vise cu fire de praf de stele
și suspine.
Pe măsură ce soarele răsărea și apunea, razele sale aurii
mângâiau pământul, așa și iubirea mea pentru minunile acestei
lumi se dezvăluia,
Cu ochii larg deschiși în inocența curiozității eterne, inima
deschisă pentru îmbrățișarea misterului.
Când călătoria ajunge la ultima cotitură, nu vreau să mă întreb
dacă viața mea a avut semnificație,
Ci să știu, în măduva ființei mele, că am fost în comuniune
constantă cu sublimul.
Am pășit prin grădini ale uimirii, fiecare floare un testament al
focului dinăuntru,
Căci nu am trecut pur și simplu; am dansat, am cântat, am
plâns, m-am bucurat cu fiecare fibră a sufletului meu.
Nu vreau să închei această simfonie a existenței cu un oftat de
regret sau un tremur de frică,
Nici nu vreau să fiu prins în pânza discuțiilor nesfârșite, o minte
în război cu sine însăși.
În schimb, lasă sufletul meu să se ridice odată cu zorii,
neîmpovărat și fără greutate, liber ca prima suflare de
primăvară,
După ce am trăit nu ca un simplu vizitator al acestei lumi, ci ca
o notă integrală în cântecul ei etern.

12