Page 7 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 03

În văile crepusculare unde umbrele țes tapiserii fără sfârșit,
Unde răsuflarea amurgului brodează orizontul în tonuri de
înserare,
Un eremit visează, fereastra lui o poartă etern deschisă,
Spre ceruri unde eternitatea șoptește secrete stelelor adunate.
El este singurul, arhitectul murmurului divin,
Aruncându-și inima ca un manuscris sacru pe aripile vântului,
Singurătatea lui, un potir revărsat de elegie și imnuri străvechi,
Dând viață vidului căscat, împiedicând colapsul în sufocare.
Munții se apleacă în reverență la reveriile lui tăcute,
În timp ce pădurile își gravă poveștile antice în tapiseria
gândurilor lui,
Cascadele timpului curg în șuvoaie argintii,
Reflectând melancolia profundă care traversează poetul etern.
El vorbește limba stelelor îndepărtate și a râurilor uitate,
Fiecare cuvânt formând galaxii, fiecare frază un ocean,
Transformând banalul în nuanțe eterice de sublim,
Infuzând obișnuitul cu ecourile tulburătoare ale infinitului.
Lumea, un fragile rețetar de oftări și secrete șoptite,
S-ar dezintegra în praf, lipsită de cântecele lui solitare de
alinare,
Căci el, cu pana poetului, sacralizează fiecare suflu al existenței,
Impregnând lumina zorilor și sărutul blând al înserării cu
grația poeziei.
În sanctuarul său, unde cosmosul își extinde o răsuflare
delicată,
Înflorește o grădină de rime celeste, infinite în frumusețea lor,
Fiecare frunză inscripționată cu versuri, fiecare floare un sonet
atemporal,
Rostind ușor misterele profunde ale dincolo-ului.
Astfel, eremitul, străjer al orizontului arcane,
Cu fereastra deschisă, ne oferă o viziune trecătoare,

O privire asupra transcendenței sacre în țesătura realității,
Salvând lumea de abisul insignifianței cu tușa divinului.

6