Page 42 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

dăruiesc și ei doar iau, până când nu mai rămâne nimic din
mine,
uneori mă întreb dacă prietenii mei sunt adevărați sau doar
umbre.
Întotdeauna rămân în urmă, grăbindu-mă să recuperez,
prima care întreabă, "Ce mai faci? ", dar ultima invitată la
orice întrunire,
ei spun că mă iubesc, dar îndoielile șoptesc în tăcere despre
sinceritatea lor.
Îmi petrec nopțile în tăcere disperată, pline de sunetul
lacrimilor,
pieptul meu lănțuit de o ancoră invizibilă,
mâinile și picioarele legate de legături nevăzute, liber, dar nu
liber,
închis, dar fără gratii, vreau să vorbesc dar mă tem să nu fiu o
povară,
așa că rămân pe drumul meu, într-o singurătate insuportabilă.
Tânjesc să simt durere, o suferință pe care să o controlez,
dar frica de judecată mă îndepărtează de flăcările suferinței,
dacă se întâmplă ceva, spun că a fost o greșeală,
deși cuvintele de pe limbă îmi par false, minciuni curg ca mierea
dulce,
mai plăcute decât sarea, mai valoroase decât aurul.
Am încetat să visez la ziua în care voi găsi pacea,
vag îmi amintesc ce însemna să fii liniștit,
infectat de o boală invizibilă, pe care nimeni nu o vede,
și dacă aș dispărea, nimeni nu s-ar întreba unde am fost.
Zgomot, zgomot răsunând în urechile mele,
tăcerea, tăcerea cerșind să îmi potolească fricile,
însă doar un singur mod cunosc, așa că șoptesc un ultim adio,
îndrăznesc să-l spun? Pot să adun curajul? Știu că e doar o
minciună,

41