Page 93 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 41

Viața e o femeie cu ochi de amurg, înfofolită în rochii de visuri
nespuse,
Umblând desculță prin grădini de timp, cu pașii ce murmură
sonetele efemerului,
Într-un dans tăcut, un vals al umbrelor și luminii, aruncându-și
priviri peste umăr,
Pe aleile unde frunzele se odihnesc, căzând veșnic din copacii
memoriei noastre.
Își despletește părul în unduiri de melancolie, împletindu-l cu
stelele căzătoare,
Amintiri aruncate pe cerul nopții, asemenea lacrimilor ce ard
pe obrajii raiului,
Își schimbă rujul din culorile apusurilor mistice, sărutând
obrajii iubitului zorit,
Un veșnic Adam, pierdut în dorințele ei nevăzute, îmbrățișând
clipa și veșnicia.
Ea, Viața, își întinde mâinile de dor, arcuindu-se peste poduri
de timp inversat,
Îmbrățișează clipele, le topește în ecouri de râsete și plânset,
învârtindu-le în spirale,
Un arlechin al sorții, cu măști de bucurie și durere schimbate în
poienile visurilor,
Unde ne conduci, o Viață, umbrind drumurile noastre cu voalul
destinului tău?
În zilele de toamnă, ea culege frunzele ruginii, le sărută tandru,
lăsând amprente,
Amestecul dulce-amar al tristeții și bucuriei, imprimat pe firele
de gând și resemnare,
O nimfă a melancoliei, cu inima frământată de nostalgii și
doruri neîmblânzite,

92