Page 95 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 42

În noaptea eternei melancolii, sub mantia cerului cu stelele ca
niște puncte de suspensie tragice,
Merg eu, drumeț pierdut pe calea filosofiei, fără dorință, fără
speranță, fără cunoaștere,
Sufletu-mi e gol, albește asemenea hârtiei pline de frământările
unui scriitor anonim.
La poarta infernului minții mele, scris, gravat cu litere de fum
și foc, stau acele cuvinte ale lui Dante,
Abandonând visările copilului din mine, schițate în zoaie de
cerneală sub condei de argint,
Iată-mă, dezbrăcat de vis, de dorință, de cunoaștere, o coajă de
om, un veșmânt de cenușă.
Fără țel, fără înțeles, pașii mei urmează liniile unui desen nebun
alcătuit de mâna destinului,
În care eu, călătorul tăcut, privesc infinitul din căderea unei
frunze ruginite, dansând agonic în vânt,
Ca un ultim scâncet al verii pierdute. Umerii mei, poveri fără
greutate, cară visuri spulberate.
Feeria stelelor de deasupra, oglindă spartă a visurilor mele,
arde orbitoare și rece în același timp,
Fiindu-mi călăuză în întuneric, mă luminează fără a mă încălzi,
doar creionând umbrele trecutului,
Fiecare pas, un oftat al speranței înecate în apusuri roșietice,
fiecare gând, un ecou al tăcerii.
Pe pragul dintre logica ascuțită și abisurile inimii murmurând
în ritmul unui cântec vechi,
Se așează nori grei de melancolie, călăuze ale unui drum fără
sfârșit, fără început cert,
O căutare neîncetată, asemenea izvorului care se pierde în dorul
de mare, de nesfârșit.

94