Page 97 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 43

La marginea nebuniei, când umbrele devin prelungiri ale ființei
și nu simple amprente,
Întrezărim adevărul copleșitor și simplitatea profundă a vieții,
ca o oglindă cristalină,
Ce reflectă nu doar chipurile noastre, ci și vulnerabilitatea
cosmică,
Și în acest moment de grație nebunească, simțim că lumea se
risipește în abur de vis.
Omul, într-un efort frenetic de a atinge siguranța, a întors
pământul pe dos,
Întocmai cum un copil răstoarnă o clepsidră, sperând să
încetinească nisipul timpului,
În goana sa de a cunoaște înțelepciunea, învăluie misterele
pământului în straturi de tehnologie,
Dar nu vede că simplitatea vieții e un vals al atomilor și al
stelelor ce șoptesc eternități.
Prin fluxul conștiinței, mă descompun în pulbere de stele și vise
neîmplinite,
Căutând în infinit frânturi de înțelepciune pură, precum pești
zburători prin oceane de gânduri,
Omul și-a amânat adevărata viață aici pe pământ, pentru o
viață promisă ce urmează,
Dar simplitatea vieții se desfășoară în zâmbetul unei flori și
dansul unui fir de praf în lumină.
În liniștea supremă a nopții, unde stelele își cântă propria
operă, adorm nemurirea,
Îmbrățișez efemerul cu brațele deschise, simțind pulsul
existenței între fragmente de clipă,
Omul a uitat că pământul, în toată complexitatea sa, e și el o
promisiune a eternității,

96