Page 31 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol. 2-

POEM 59

În sanctuarul nopții, când tăcerea devine mentor celest,
Un om poate fi cu adevărat el însuși doar în brațele
solitudinii;
Dacă nu iubește singurătatea, nu va cunoaște libertatea,
Căci doar în izolarea sacrală se relevă esența spiritului
eliberat.
În fluxul conștiinței, mă rătăcesc în labirintul gândurilor
stelare,
Unde umbrele amintirilor dansează ca spirite eterice pe
pereții sufletului meu,
Fiecare colț, un sanctuar invizibil, protector al liniștei
divine,
Fiecare ecou al inimii, o rugăciune șoptită către eternitate.
Singurătatea este o vastă catedrală nevăzută, unde ecourile
se transformă în constelații,
O tapiserie nevăzută de dorințe tainice și gânduri sacre,
Aici îmi desfășor aripile minții și zbor prin iluziile umane,
Navigând deasupra umbrei existenței mundane.
Libertatea se simte ca o briză divină într-o grădină ascunsă
într-un alt tărâm,
Un loc unde doar sufletul meu își ține companie,
Unde îmi descifrez dorințele nerostite și fricile ascunse,
Explorând adâncurile ființei mele fără teama de a fi privit.
Când sunt singur, timpul dispare, devine un ocean
nemărginit,

30