Page 47 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol. 2-

POEM 65
În vastul ocean al gândurilor mele, încerc, jur că încerc,
Să-mi deschid sufletul precum o floare nocturnă,
Să devin acel companion pe care să-l găsești ușor în noapte.
Dar adesea timpanele mele sunt împovărate de clinchetul
aspru al timpului,
Îl văd pe Timp, un pelerin zâmbind perfid în spatele meu,
Șoptindu-mi cu ironie că orele se scurg neîndurător.
Cum să mă vindec când rănile mele se ascund în vălurile
umbrelor?
Încrederea mea se clatină la fiecare fărâmă de contact
uman,
Fiecare privire, o scânteie ce stinge lumina speranței.
Aș vrea, mai mult decât orice, să am curajul să iubesc din
nou,
Să fiu un stâlp al iubirii, neclintit în fața furtunilor.
Dar cicatricile mele sunt săgeți de întuneric,
Trăgându-mă înapoi, amintindu-mi de fiecare durere
trăită,
Nu o dată, nici de două ori, ci un refren infinit de suferință.
Cerul meu este veșnic gri, o paletă a melancoliei,
Dar când te văd, resimt un curcubeu pierdut,
Toate culorile ce-mi erau necunoscute dansează în privirea
ta.
Când norii întunecă cerul și umbrele cad,
Îți strâng mâna, lăsându-mă ghidat de lumina ta,
Dar dacă vreodată vei simți că pașii mei sunt prea grei...

46