Page 136 - unirea 8-9
P. 136
8-9
şi-n glasul lor simt parcă glas de toacă
ce strânge-n haită lupii îmblânziţi.
e iminentă aducerea-aminte:
madlena mea miroase a păduri – nu aparţine vreunui crunt hazard,
timpul îmi curge lin către sorginte, trăiesc din plin în fiecare clipă,
ademenindu-mi dorul de străbuni... fiindcă ştiu bine: viaţa e un dar!
îmi plouă mocăneşte ploaia-n suflet
însemn pe ziua lui Mercur şi norii-mi adumbresc câte un dor,
de aceea-mi place a-mi fi calea nescrisă
a-ncremenit în mine-ntreagă vremea, şi iscălesc cu raze ce nu mor...
cu tot ce-a fost frumos sau poate trist;
mă plimb prin suflet ca pe drumul straniu şi-n loc de-nsemn la truda mea măruntă
ce leagă începutul de sfârşit. pun dragostea întreagă ce o simt,
de parc-ar fi de îngeri chiar cerută -
în depărtare se aude vântul dovadă clară a trecerii prin timp!
în adiere blândă ca un cânt,
iar norii albi se-mpotmolesc în jocul
sustras cu dibăcie vreunui gând! the nostalgic dream of childhood
pe undeva,-n cotloane tăinuite, mi se prefac copacii în cuvinte,
la sfat îmi stau strămoşii - cu folos... nemaiputând să ţină pentru ei
din când în când îmi toarnă dor în sânge, din tainele-ngropate pe coline,
drept combustibil pentru-al vieţii rost... sub rădăcini care cerşesc scântei –
mă văd apoi cum eram altădată: aşa ar putea să piară pe vecie
îmblânzind şoimi şi câteodată lei, arzând în foc - un phoenix eşuat
trecându-mi cu aceştia ziua toată ce nu ar vrea nicicând să mai învie,
şi prieteni buni dorind să-mi fac din ei... temându-se c-ar fi cumva-nşeuat!
că este bine a trăi în tihnă vorbesc salcâmii, teii, câte-un nuc
cu mine însămi şi cu cei din jur, despre un leagăn ce-a uitat să plângă
visând rebel, dar fără nicio vină, de când îi trece câte-un vânt năuc
călătorii-n a lunii pline crug... prin funii şi prin scânduri fără vină...
e-nsemn al vremii-n care se putea
(în)semn pe timp să se-ntrupeze soarele din tină,
când râsul inocent se încheia
îmi amiroase a cenuşiu acest noiembrie atunci când luna arunca-n lumină
cu zile reci şi oameni ce-au uitat
să îi dea sorii-un zâmbet drept simbrie cu câte-o pată de pe chipu-i palid,
că viaţa să-şi trăiască i-a-nvăţat. cu câte-un dor uitat în cercul ei,
cu galbenul din puful păpădiei
îmi amiroase a gutuie coaptă ştiut numai de prunci plini de idei...
şi-a prieteni ce în taină au plecat:
i-o fi-ntristat că-n strune încă-mi cântă
potopul meu de visuri, neîncetat...
nu mă căiesc, nimic din ce se-ntâmplă
136
