Page 87 - unirea4-5
P. 87
Mărturisire 4-5
N-am aripi zborul să-ţi adun sub ele,
Nici coaste să te pot cuprinde câtă eşti:
Iubire, spirit liber, flori şi stele
şi tot o dată carte cu poveşti! Nopţile...
N-am braţele destul de lungi s-ajungă,
Să-nlănţuie pe poante dansul tău, Sunt nopţile fuioare de visări,
O roată ce învârte sentimente, încă, De zvârcoliri cu propriile fantasme,
În crezul sfânt lăsat de Dumnezeu. Alunecări pe nesfârşite mări
Nici pasul nu mi-e, ştii tu, prea uşor şi temniţe cu porţile de basme.
Privesc la tine şi mă-mpotmolesc, Minciuni prelinse-n colţul stâng al gurii,
Cu tot ce sunt, mă-nalţ şi mă cobor, Dulceaţa unui strop fierbinte de cafea,
şi după tine-ncerc să-l potrivesc Un joc de-a prinsea-n plasa unor furii
şi mă hrănesc cu visul de iubire Ce l-au legat pe-un eu nebun, de-o ea.
Născut din zborul genelor pe-obraz, O rătăcire în tenebrele gândirii,
Mă-mbată cu ambrozie-o privire O dezlegare de real, şi-i abandon,
Ce mă înlănţuie cu doruri şi necaz. Ori poate un refugiu trist al firii
Abdic de bună voie, ne-ntrebat, Când telefonul vieţii n-are ton...
Unui surâs ivit pe colţul gurii,
Nebunul ce se-aruncă dezbrăcat Deşi...
De minte, acolo unde-adastă nurii!
Mă vor ucide poate aruncând M-am sinucis cu-o altă poezie,
Cu pietre de smarald dumnezeiesc, Cu-o suferinţă-n plus m-am procopsit,
Din ochii tăi ce mă privesc râzând Pot spune, totuşi, că sunt încă vie
şi voi muri strigând că te iubesc! Deşi... în mine iarăşi am murit.
O nouă zi, o nouă agonie.
Omorâţi-mă! Absenţa ta de clipe s-a lipit!
Clepsidra frânge visele şi ştie
Omorâţi-mă în fiecare zi Că moartea dintre versuri a zâmbit.
Din ochii voştri săgeţi aruncând! Se răzvrătesc cuvintele şi mie,
Eu, voi renaşte iar în poezii Mi-e dor de ora-n care te-am zărit;
Spre voi aceeaşi rugă înălţând. Aş schilodi un veac, de nebunie,
Omorâţi-mă, precum vă cer, Să şterg blestemul ce mi te-a răpit!
Cu vorbe de alint şi de amor, Mai vărs un gând pe coala de hârtie,
Sub greutatea lor încet să pier Mai beau otrava unui dor smintit,
Să-mi fie moartea înspre viaţă zbor! Iubirea ta în mine-i încă vie
Omorâţi-mă, puneţi-mă la zid! Deşi... cu moartea ai plecat grăbit.
Trageţi-n mine, cu dorurile toate! M-am sinucis cu-o altă poezie,
Ca un nebun, mereu să vă desfid Cu-o suferinţă-n plus m-am procopsit,
şi să mă-ntorc, apoi, râzând din moarte! Deşi pe-afară par atât de vie,
Pot spune că în mine am murit...
Din respirarea ta
Aripi de zăpadă
Am încercat să mă dezic de tine,
Să mă desghioc de starea de iubire, Părea de-un timp că ora greu mai trece,
Săpat te am cu litere aldine Că noaptea e mai neagră, şi prea multe
În licărul de viaţă din privire. Să stea la sfat cu tine, să te-asculte,
M-am descărnat de orice mângâiere Umbre veneau... cu respirarea rece.
şi oasele durerii i le-am dat, şi-n spate tot mai mari şi tot mai grele
Dar lutul tot atingerea-i o cere Precum zăpada aripi îi creşteau,
Pe osul meu cu tine blestemat. şi paşii obosii se-mpământeau
Am vrut să şterg şi urmele sperând Mult prea sătui de atâtea vorbe rele
Că drumul ăsta n-o să mă mai cheme. şi prietenii se-mpuţinau, încet
Sunt tălpile o rană ce plângând Iar moara vieţii măcinând tristeţi,
Cu fiecare pas numele-i geme! Punea pe gânduri tainici epoleţi,
Îmi eşti aşa precum lipsa de aer şi te-ancora-ntr-o stare de ascet...
Precum bătaia sângelui în vine Te-ai răzvrătit, cu tot cuprinsul tău
În pieptul meu îmi ticaie un vaier şi-ai revărsat iubirile... Ce fluturi!!
şi clocote o oală cu suspine... Plutind peste-ntrebări să poţi să scuturi
Degeaba fug, iubirea ta o vreau! Cuvânt furat din glas de Dumnezeu!
Să dau un sens trăirilor deşarte; şi te-ai întors precum o respirare
Din respirarea ta lumină-mi iau În suflul sfânt ce-a pus în om lumina
De tine eu-l meu nu se desparte!
87
