Page 88 - unirea4-5
P. 88
Iertând nemărginirii toată vina, 4-5
De-ai fi făcut destin dintr-o mirare...
Cândva... odată!
Povestea lor nu-i scrisă nicăieri,
N-o povesteşte nimeni pe-nserat, Haideţi cu toţii astăzi cât încă mai e vreme
S-a întâmplat cândva... de zici că ieri, Să ne luăm de mână şi-n suflete uniţi
Pe-aici pe undeva, nu ştiu-n ce sat. Să ne alegem soarta, făcând a noastră vrere
Pe vremea spartului de muguri sau Să scuturăm povara ce ne ţine-adormiţi!
Când clopote băteau a înviere
şi îngerii din ceruri coborau Ridică-te române precum ai tăi străbuni
Iar vorbele stăteau muiate-n miere. În dragostea de frate sădită e tăria
S-au întâlnit la margine de pod Alungă din spinare o şleată de nebuni
Ori poate la fântână... cine ştie? şi apără-i pământul cu nume ROMÂNIA!
Când caută albina-n floare rod
şi păsările loc de cununie... O ţară-avem, doar una! Ne-o deteră străbunii
El se-ntorcea din câmp, şi fredona, Cu munţi, păduri şi ape, s-o ducem mai departe…
O doină de părea că frunza plânge, Cu Dunăre şi mare, că nu-i doar pentru unii!
şi noaptea toată-n ochii o aduna, Treziţi-vă români, să facem azi dreptate!
şi-un clocot neştiut ascuns în sânge.
Cu spicele de grâu, în păr coroană, Trăim în ţara unde...
Şi-n mână apă rece-ntr-un urcior,
Ea-i taie calea, uite-aşa-ntr-o toană, Trăim în ţara unde dorul s-a născut,
Cu pasul legănat călcând uşor. Ereditar, în gene, îl ducem mai departe
şi cine ştie cine, vorba primul şi unde vitejia înseamnă mult mai mult
O fi rostit-o, şi care a tăcut, Decât o simplă vorbă scrisă într-o carte!
ştiut-au păsările-n crâng şi vântul
Că până-n toamnă tot... s-au petrecut! Trăim în ţara unde verbul “a iubi”,
şi-apoi se dusă veste mare-n sat, Ca om ne defineşte şi ne onorează
şi pe la cele din prejur s-a dus... şi unde moştenire lăsarăm la copii
Că mirele din flori-a adunat Dragostea de ţară ce-n suflete primează.
Boboc de soi la casa lui de pus!
şi nu oricum! Ci cu laute-alese, În ţara unde există bunătate,
şi masă mare-n curte-au aşezat, Unde orice român în casă te primeşte
Din zori apoi pân’ ziua iar se ţese Tratându-te la fel ca pe un frate,
Ulcioarele cu vin au închinat. Să nu greşeşti, trădându-l mişeleşte!
Trei zile-au petrecut, aşa se spune,
Deşi povestea lor nu fu cântată Nu suntem slabi să crezi că poţi să râzi de noi,
şi nu mai ştie nima de-al lor nume... Fiindc-am lăsat păduchele în cap să ni se urce,
Decât că s-a-ntâmplat cândva... odată! Trăim încă pe locul unde se nasc eroi
În firele de iarbă când ţara-i la răscruce!
Trezii-vă români!
Poate tăcem acum şi nu zicem nimică,
Tristeţea se revarsă înlăcrimând pământul Vrem să vedem răimea cât duce de departe,
Din lacrima ce-o plânge un cer însingurat Dar ai să vezi românul de jos cum se ridică
Când am uitat iubirea şi am uitat cuvântul şi-n glas de tunet zice: Azi fac dreptate!
Ce ne-mplinea simţirea şi ca fraţi ne-a legat.
Purtăm răbdarea, o haină pentru-afară
Se-agită marea, munţii, râuri doinesc a jale Când moliile-o rod, găuri în ea rămân,
Pădurea-i despletită, câmpia s-a uscat Dar pielea ce se vede nu-i de ocară,
Când mâinile unite, nu mai găsesc o cale Sub ea palpită un suflet mândru de român!
Să rămână-mpreună, la fel ca altă dat’...
Trăim încă în ţara unde se nasc viteji,
Se răsucesc străbunii sub glia-nsângerată, Lumini ce pot străbate şi cea mai neagră noapte,
Că le-am uitat povaţa, lăsându-ne-nvrăjbiţi Tu crezi că noi dormim, dar ochii ne sunt treji,
şi-o mâna pe-alta ceartă, uitând că altădată Ai grijă cu românul când s-o trezi din “moarte”!
Cu dragoste s-au strâns, ţinându-ne uniţi.
Trăim în ţara unde mândri ne-am născut
De ce lăsăm minciuna să şadă între noi Trăgându-ne puterea din pământul străbun,
şi cu-a lor vorbe hoţii să ne învrăjbească? Nu crede c-ai învins, dacă azi am tăcut,
De ce răbdăm tăcuţi zbătându-ne-n nevoi În vine înc-avem un sânge de român!
Ca alţii-a noastră soartă să ne-o hotărască!?
88
