Page 52 - unirea 11

11
destin. Fiecare din noi îl caută neştiindu-l decât prin
muzica unei armonii sau dizarmonii ce construieşte
sinele şi ego-ul deopotrivă. Omenirea se reîntoarce
spre trecutul ei, reînviindu-l prin destinul fiecăruia
dintre noi. Poezia este armonia acestei reîntoarceri „Albastrul cerului mă cheamă,
coagulându-ne în iubire, în nevoia de a şti mai mult. Zburând agale, norii îi auzi
Poezia lui Tudor Amza are simbolistica ei a- Cum veşnicia lor o pun în ramă,
parte, poartă în fiecare vers un mesaj, e o lume în- Să am la ce privi, cu ochii uzi.
treagă pe care o poartă pe umerii săi, în toată trăirea.
Sunt o fiinţă a câmpiei la rându-mi. Iubesc la Spun Tatăl Nostru gândului de dor,
fel de mult realitatea ei, asemeni autorului. Mă regă- Privind la cer, cum mama m-a învăţat;
sesc în paşii pe care îi face autorul când se îndreaptă Şi-n suflet îmi aleargă un fior
cu toată fiinţa spre respiraţia pe care o oferă câmpia Legat de fiul meu, curând plecat...
celor cărora ea se dăruieşte. De oriunde aş veni, spre
orice m-aş îndrepta, câmpia face parte din ceea ce Îmi ard obrajii, muguri în făclii,
sunt. Nu mă pot dezice şi nici nu aş îndrăzni să o fac. La mine-n suflet este viscol mare...
Ce dovadă mai mare pot fi în acest sens decât cuvin- Dacă-i plecat, aştept să şi revii
tele unei tinere, Larisa Amza, ce iubeşte câmpia la fel Înfrunzărit de-un zâmbet pe cărare.
de mult ca şi bunicul său, ca şi tatăl său care a plecat
prea devreme, lăsând câmpia în grija versurilor? Aşa te ştie tata că umblai,
Ducând povara lunii turmentate,
„În anii copilăriei a fost prinţ în câmpie, zi-
dit în ploi de primăvară şi în amurgul câmpenesc De când erai copil cu păr bălai
Îţi viscolea în braţele curate.
aştepta vântul ierbos şi parfumat al nopţii. Avea
plăcerea de a umbla desculţ pe uliţele copilăriei
Dar n-am crezut să mi se-ntâmple mie
sale, stând culcat în porumb cu privirea spre bolta
Cădelniţând din crengi, copacii goi
cerească. (...) Ştiu de la bunicul meu că lizierele
Îmi pendulau în plete spice din câmpie
de salcâmi din Bărăgan, pe vremea copilăriei sale,
Şi amăgiri în făclii de noroi.
au fost tăiate pentru a mări suprafaţa agricolă,
acesta descriind momentul în versuri care nu pot
De aceea, cred că cerul sus mă cheamă,
fi uitate: „Mi-e dor de liziera veche,/ Cu salcâmii
Luându-mă din brazda de câmpie,
proptiţi în nori,/ Când îi era câmpiei sete,/ Ploua
Să-mi vizitez băiatul prins în ramă
cu lacrimi de cocori.”
Şi să-l sărut ca pe-o dorinţă vie.”
(Albastrul cerului mă cheamă)

52