Page 50 - unirea 11

11

Metafizica, al cărei obiect este cunoaşterea ab-
solută, studierea fenomenelor care nu pot fi percepute
cu simţurile noastre, putem adăuga că e acel dincoace
şi dincolo de fiinţele noastre care poate face faţă atât
vieţii, cât şi morţii. Când se transformă în versuri,
metafizica durerii, metafizica iubirii devin sens, devin
poezie!
Tudor Amza este un poet al câmpiei ce îşi re-
vendică, mai întâi de toate, eternitatea prin semnele
sale. De la visele împletite în scrâşnetul arşiţei, de la
tălpile sângerânde ale nostalgiei copilăriei în mireasma
salcâmilor, până la dorurile ce devin cântecul plopilor,
al nucilor, al merilor, al iernii, al colindelor... câmpia
este totul. Este sensul ce transcende imaginea, e ob-
sesia înţelesului, e căutarea, e aventura cunoaşterii.
Câmpia este partenerul de dialog al poetului,
mentul volumului său de poezii Câmpia îşi reven- e un alter-ego, e răspunsul, e şi întrebarea. Rar poate
dică altarul (Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2018). fi atâta iubire pentru locul naşterii, al vieţii, dar şi al
Când poezia ocupă un loc aparte în existenţa morţii. Câmpia cuprinde lumea toată fără să o confişte,
celui care îi acordă prin har timpul cuvenit, viziunile îi conferă libertatea de a fi. Această căutare spirituală
poetice capătă rezonanţe speciale ce întregesc un în- nu poate fi făcută decât prin participarea totală a în-
treg univers imaginar. Doar aşa pot fi duse izvoarele tregii fiinţe a poetului printr-un demers sistematic al
muntelui în plină câmpie, ca ea să liniştească dorul şi intelectului său găsind soluţii salvatoare.
suferinţa unui tată ce îmblânzeşte moartea unicului
său fiu prin Versuri şi Credinţă. E un act metafizic dus „S-a tot zvonit că-n rugăciuni aprinse
dincolo de orice nonlimită: Câmpia mea cu maci sa-ncoronat
În necuprinsul ploilor trimise
„An amar şi plin de suferinţi Să facă curăţenie-n regat.
Pleacă din ograda sufletului meu,
Deznădejdea sprijină pe frunţi Că prea mulţi arbori părăsesc hotarul
Adevărul care e atât de greu. Şi-adăpostită-n lemnul crucii sfânt
Câmpia îşi revendică altarul,
Mi-ai luat băiatul, mi-ai luat un frate... Şi îşi îngroapă numele-n pământ.”
Greu blestem pe mine ca să te mai port, (Câmpia îşi revendică altarul)
Du-te în pustie şi rămâi departe
Lacrimilor mele, nu te mai suport. (...) Aventura acestei căutări ar fi putut eşua în eru-
diţie, dacă ne raportăm la statutul universitar al poe-
An proptit pe taina care te goneşte, tului, însă printr-un gest - l-aş defini romantic - acest
Să nu-ţi cadă frunza, e atât de grea... univers poetic creat de Tudor Amza este o reîntoar-
Du-te-n altă lume, care te doreşte, cere la „sursă”, un tărâm unde trăiesc străbunii, părin-
Lasă-mă pe mine cu durerea mea! ţii, nepoţii, Cosmin şi suferinţa de a nu fi. Se dezvăluie
astfel o unitate a sinelui ce poartă dorinţa de a spune,
An sosit la poarta deznădejdii mele de a mărturisi idealul, de a fi prin cuvinte frumoase,
Alungă durerea anului trecut! suave, intense făcute legământ.
Fă-mă, Doamne, bine, dă-mi un cer cu stele
Ca să le înnumăr şi să le sărut!” „Am să te caut în pletele frunzelor,
(An amar) chiar dacă aburii roşii ai dimineţii
50