Page 2 - O genială abordare a omului politic caragialian

dă-mi încă unul ca el … şi-ţi fac republică”) dau semne de vizibilă decrepitudine. Ei reprezintă
„enterese”, conduc sau vor să dirijeze o lume, îşi arogă calitatea de semne ale puterii, sunt prezidenţi,
membri ai tuturor comitetelor şi asociaţiilor posibile, deputaţi cu merite istorice, directori de opinie,
cu toate că îşi exercită aceste funcţii în pofida stării de degradare (fizică şi mentale) care îi face
incompetenţi. De ce nu renunţă să susţină puterea cu mijloacele lor slabe? Uşor de întrebat, greu de
convins. Ramolitul Trahanache a trecut, e drept, o parte din obligaţii în grija amicului Fănică, dar cu
politica este altceva. Aici funcţia poate fi uşor îndeplinită, ea are un rol decorativ, nu trebuie propriu-
zis practicată, ci doar susţinută simbolic, redusă la minimul act de prezenţă, impus de ţesătura
protocolului şi de

cerinţele retorice ocazionale. Simbolurile politice nu sunt deranjate de senilitatea celor care le
reprezintă, din contra, într-o astfel de împrejurare creşte enorm iluzia dominaţiei absolute, abil
cultivata în culise. Politicianul semnifică o opinie, „tăria opţiunilor”, ori, ramolitului politic
caragiakan, chiar opinia îi lipseşte. El este un ga-ga purtat de valul vorbelor şi de ordinele primite pe
„sârmă”. Pentru el de gândit gândeşte altcineva, acel misterios „centru” din O scrisoare pierdută, un
soi de forţă impersonală; lui Trahanache şi celorlalţi le revine doar obligaţia să asculte şi să comunice
la nivelurile subordonate hotărâri deja luate, să „prezideze” momentele euforice de contact cu marele
public, festivităţile politicianiste, în care ramolitul, victimă a iluzionării, se simte în largul său. Senilului
angrenat în viaţa politică i se oferă plăcerea de a spune palavre într-un cadru organizat, care îi dă
închipuirea unui auditoriu fidel, el se avântă, stimulat de iresponsabilitatea dereglării mentale, într-o
de-a realitatea comică, în afara căreia învârtitorul de culise îşi vede de interese. Politicianul ramolit
joacă în prim plan un rol de marionetă amuzantă, rolul omului de paie, înzestrat cu putere fictivă. De
ce ar speria un astfel de specimen, în fond inofensiv, în imposibilitate de a decidencursul
evenimentelor şi structura ierarhiilor? Ramolitul este masca puterii adevărate, mereu ascunse: „nu
spui ţine, persoană însemnata”. Puţinătatea vigorii şi delirul verbal îl fac suportabil, uneori admirat
(„Ca mata, bobocule”). Marcat de inconsecvenţa celui ce şi-a pierdut „uzul raţiunii”, maleabil,
oportunist şi îndatoritor, politicianul senil constituie relaţia ideală cu „sufragiii”. Puterea reală îşi
asigură prin ramolitul politic masca binevoitoare faţă de supuşi. Ce se află în eşaloanele de deasupra
se vede mai puţin sau deloc. împins în faţă, ramolitului politic i se repartizează calitatea de paiaţă. El
distrează publicul, invitându-l la un înşelător joc de „preferanţ” electoral. Ramolitul ttlariorietă, paiaţa,
sunt termeni substituibili, cel din urmă cu lunga lui carieră în teatrul comic. Paiaţa hrăneşte comedia
vieţii, întreţine, viclean, visata transparenţă, animă circul tuturor şanselor politice. Lovită de senilitate,
cum se întâmplă cu personajele lui Caragiale, paiaţa fascinează publicul cu vrute şi ne vru te,
arbitrează „lupta”, „confruntarea”, „opţiunea” electorală, antrenează mulţimile într-un spectacol cu
turnură de bâlci, în care puterea se împacă (se „pupă” zgomotos) amestecându-şi lacrimile cu
ale tuturor, supuşi şi adversari, într-o carnavalescă egalitate.

Cu cât showul politic al ramolitului capătă amploare, cu atât lasă impresia că îi include pe toţi în
„chestiunile arzătoare” de viaţă şi de moarte ale zilei şi îi transformă în coparticipanţi la nişte idealuri
pe care, vai, ramolitul însuşi nu le are. Rutinat în meseria mistificării („Familia mea, de la patuzopt în
cameră”, omul politic caragialian ajunge să-şi închipuie că rolul pe care-l joacă e credibil şi farsa la
care se pretează inobservabilă. Masca începe să-l prindă, dar şi să-l piardă. Prea obsedat de
conservarea puterii, ramolitul ignoră să se substituie acesteia. Exagerându-şi destinul, ambiţul
absolutist al decrepitului politic cade în comic, anulându-se printr-o dublă damnaţie. Damnaţia
determinată de senilitatea originară (eroii lui Caragiale „sunt nişte politicieni cretini” – Eugen Ionescu)
şi damnaţia dată de rolul sub presiunea puterii reale. Şansa i se coboară în exhibarea neputinţei
comice, însoţită de sentimentul iluzoriu că ridicolul în care se situează nu sperie pe nimeni,
dimpotrivă, îl plasează în contextul unor circumstanţe atenuante („dacă o cer enteresurile partidului
…”), făcându-l, ca pe orice om comic, relativ simpatic: un simpatic neică Zaharia, prezidentul.
A. Iluzionarea carnavalescă sau a trăi „viceversa” (mai multe personaje)