Page 3 - O genială abordare a omului politic caragialian

Imaginea carnavalescă oferă spectacolul unei lumi care, pentru o durată relativă, părăseşte condiţia
derizorie în schimbul uneia festive, generatoare de iluzii. Carnavalul funcţionează ca un moment
compensatoriu, el pare să vindece starea de frustrare a individului, şi îi permite să joace rolul din
visurile sale. Dacă în viaţa de toate zilele nu-şi depăşeşte condiţia determinată de conjuncturile
aleatorii, în carnaval visul i se realizează („iată visul nostru realizat”), ba mai mult, îşi poate schimba
după pofta inimii „costumul”; Spectacolul carnavalesc acţionează ca un drog, el proiectează fiinţa într-
un paradis artificial, unde cântecul, dansul, alcoolul stimulează din belşug indivizii instrumentaţi de
iluzia schimbării identităţilor precare cu una inversă. Caragiale construieşte o bună parte din
personajele sale într-o viziune carnavalescă. Un carnavalesc evident, de felul celui din prozele La
Moşi, Moşii (tabla de materii), sau îrt genul „revuluţiei” visate de Conu Leonida, dar şi un carnavalesc
estompat care dezvăluie „eul” de profunzime al personajului. Acesta se înfăţişează scindat, pe
jumătate real, pe jumătate carnavalesc, ori, altfel spus, cu o parte domestică, mirosind a „scăpătare”
(Grand Hdtel „Victoria Română”), cu alta extrapolată în chef straşnic, „până în ziuă”. Carnavalescul
personajului caragialian porneşte de la vârsta cea mai fragedă şi ţine până la adânci bătrâneţi. Goe
cel prost se întreţine din iluzia de a fi un foarte deştept vlăstar, delirantul Rică Venturiano se închipuie
un expert în ale dreptului, jupanul Dumitrache trăieşte corivins că Veta „ruşinoasa” nu-l
înşală. Donquijotismul Conului Leonida se manifestă sub semnul iluziei permanente, construită pe
baza modelului său ideal, Garibaldi. Iluzia de om bogat îi schimbă destinul lui Lefter Popescu într-unui
„viceversa” oferindu-i un timp de euforie camavalescă.

în O scrisoare pierdută se atinge nivelul unui adevărat vârtej de situaţii viceversa, de răsturnări ale
identităţii determinate de „călătoria” dintr-o mână în alta a documentului. îndată ce intră în posesia
cuiva, scrisoarea îi schimbă identitatea posomorâtă cu o mască veselă, de carnaval.

Referindu-se la conotaţiile carnavalului, Rene Guenon în Sur la signification desfStes
„camavalesques” (v. Symboles de la Science Sacree, Gallimard, 1962) observă două aspecte
relevante: întâi, manifestarea camavalescă este proprie păturilor decăzute, cărora li se dă ocazia de a
se dezlănţui liber, dar numai pentru scurte perioade şi în circumstanţe bine precizate, altfel ar exista
riscul unor explozii satanice cu efecte asupra întregii lumi. în al doilea rând, carnavalul exprimă o
coordonată cu tendinţe de permanentizare, specifică lumii moderne: starea de dezechilibru,
nestăpânita dezordine a sufletului, împinsă „până la nebunie”. Asistăm la apariţia unui simptom,
spune acelaşi Rene Guenon, „foarte puţin liniştitor, fiindcă el mărturiseşte că dezordinea irumpe pe
tot parcursul existenţei noastre şi se generalizează până la un astfel de nivel încât noi trăim în
realitate, s-ar putea zice, într-un sinistru carnaval perpetuu” (s. n.)

Carnavalizarea vieţii, prin asumarea unei realităţi iluzorii, viceversa, reprezintă o paradigmă a operei
caragialiene, de care autorul e pe deplin conştient: „Priveşte, spune el, imensul lor carnaval, vasta lor
mascaradă”. Derularea isterizată, haosul din afară şi dezordinea lăuntrică, sunt semne sigure de
nebunie, dominanta viitoarei iluzionări carnavaleşti, inevitabile: „Nebunia va fi cândva starea normală
a minţii omeneşti! Planeta noastră va fi un vast balamuc! Biata omenire! După atâta prostie, frumos
sfârşit!”.

Precursorul personaj Lefter Popescu aşteaptă să i ne alăturăm pe calea viceversa, azi singura
practicabilă spre balamucul universal.

B. „Mă cunoaşte dumnealui” (Cetăţeanul turmentat)

S-a spus nu o dată că multe din replicile sau sintagmele folosite de personajele lui I. L. Caragiale şi-
au câştigat un, statut autonom prin forţa de generalizare a condiţiei umane. Ele pot fi, din acest motiv,
glosate separat, care va să zică închid în perimetrul lor semantic mai mult decât o trăsătura
emblematica a spiritului nostru, închid o enigmă a etnosului pe care, dacă l-am parafraza pe Noica,
neaşteptatul adversar al lui Caragiale, am putea să o formulăm prin următoarea întrebare: „Cum de
nu este cu putinţă ceva nou după Caragiale?”. în adevăr, cum de nu este cu putinţă ceva nou în
moravurile, în „filosofia”, în relaţiile intraumane, în mecanismul legislativ, politic şi cultural, în viaţa de