Page 4 - O genială abordare a omului politic caragialian

alergătură şi nesiguranţă, în mentalitatea micro şi macrosocială aflată în veşnică vâltoare? Constatăm
prezenţa aceluiaşi misterios „nu e cu putinţă”, fără a putea oferi o explicaţie. Cât timp enigma stăruie,
Caragiale nu dă semne de îmbătrânire, mai exact spus el se află în noi. Astfel, ne învârtim pe loc,
lume a învârtiţilor şi a învârtelilor, în care singura şansă de salvare pentru tine, anonimul, e să te
cunoască „Dumnealui”.
în mentalitatea lumii caragialiene, devenirea individului reflectă ţesătura relaţiilor de culise, măsura în
care hazardul i-a oferit ocazia de a fi „cunoscut” de alţii. Valoarea în sine nu este niciodată luată în
calcul. Dacă o astfel de valoare există (şi fireşte că există), ea nu are un rol decisiv. Individul
„cunoscut” e „ales”, selectat, ridicat la un anumit rang de persoana care l-a luat în grijă. Bineînţeles, o
grijă interesată. Nu te cunoaşte „Dumnealui”, poţi fi genial, nu însemni nimic. Persoana însemnată
care te cunoaşte (în urma unei filiaţii de rudenie, de amiciţie, de mituire etc.) te însemnează la rândul
tău, te face om. Consecinţele unui astfel de mecanism sunt dezastruoase pentru viaţa socială, dar ce
contează? Dezastruoase, în primul rând pentru cel pe care nu-l cunoaşte nimeni şi care, oricât ar fi de
bun, putrezeşte în uitare; în al doilea rând, pentru ansamblul societăţii, care în loc să structureze din
selecţia relativ obiectivă, se configurează din straturi întâmplătoare, născute din cunoştinţe şi relaţii
parasociale şi nonvalorice. Alcătuită în acest fel, societatea stă pe loc, îngheţată în raporturi
mafiotizate: „O societate care nu merge va să zică stă pe loc”, totul pare sublim, dar lipseşte cu
desăvârşire.

Fireşte, abundă situaţiile comice, furnizate de indivizii care contează pe faptul că sunt cunoscuţi de
„Dumnealui” şi cad în capcana iluziei: „Dumnealui”, importantul, nu-i cunoaşte sau nu-i mai
recunoaşte, tot una. Panica de a fi în lume un nimeni agită, înnebuneşte lumea caragialiană, ea este
similară cu gândul bulversant că ai putea rămâne fără chip. Căzut în afara protecţiei, personajul
caragialian e un cetăţean oarecare, căruia nu i-a fost dat nici măcar să aibă o identitate de împrumut.
Drama lui nu este să fie o entitate autonomă, ci să aibă de la „Dumnealui” una, cât mai strălucitoare,
necesarul gen proxim onomastic pentru propria sa linişte dirijată.

Când, epuizat de alergătură, personajul caragialian exclamă: „nu mă cunoaşte nimeni”, el se află la
un pas de sinucidere.

C. Caragiale în … „vizită” (Nenea lancu)

Un motiv dintre cele mai cultivate de prozatorul Caragiale este cel al vizitei. Naratorului, fire dialogală,
îi este organică nevoia de a vizita locuri sau familii, prieteni, expoziţii sau mari festivităţi populare,
modul său de a se recrea stă, cum zice francezul, în rend-visite, fericită formulă de schimbare a
decorului uman. Aproape că nu-i scapă nimic nevizitat şi rare sunt ocaziile pierdute. Persistenţa de a
fi în vizită răspunde fireşte unei estetici. Caragiale caută, ca şi Dtogene altădată, un om adevărat. Dar
ce îi oferă locul natal (Grand Hotel „Victoria Română”), clasele simandicoase (Five o’clock, Vizita)
sau târgurile (La Moşi) apar ca nişte experienţe negative ale unei căutări epuizante. Indiferent unde
ajunge sau descinde, naratorul suportă în final un impact dezamăgitor. „Vizita” se declanşează
invariabil sub un impuls entuziast şi se încheie cu un imens regret, dacă nu chiar cu fuga, din faţa
unei iminente nenorociri. Ce aşteaptă de la o „vizită” se înalţă la dimensiuni paradisiace, dar ce
constată i se arată „monstruos”. Am putea întrevedea în Caragiale, obsei vându-i repetarea schemei
narative în toate „vizitele” întreprinse, un cinic absolut, dacă n-am avea dovada că spiritul său, ca un
fel de strigoi, îşi continuă participarea în toate mediile româneşti, cu aceeaşi pprnire şi acelaşi final.

Naratorul s-a sublimat îrţţr-un vizitator-idee şi în această calitate îl întâlnim pretutindeni, ba chiar în
noi înşine. Laolaltă cu gesturile, puvintele şi faptele noastre, se află în spiritul lui Nenea lancu, fie că
Vrem sau nu, conştiinţa acestei prezenţe. Aici contează puţin reacţia individuală. Important e că el se
află asimilat la scară macrosocială ca urţ vizitator care nu dă semne că ar fi momentul să plece. „Uite-
l pe Caragiale” se exclamă aproape spontan, stabilindu-se analogia de esenţă între o parte a lumii de
azi şi lumea caragialiană. Invizibil, omniprezentul Caragiale şi-a reîncarnat personajele în indivizi