Page 5 - O genială abordare a omului politic caragialian

pliaţi la toate nivelurile societăţii. în tot acest timp prezenţa pe’ scenă a scriitorului însuşi,
redistribuind rolurile în funcţie de împrejurări, este de la sine înţeleasă.

Devine agasantă sau nu, această vizită continuă a lui Caragiale în spaţiul nostru existenţial? E o
întrebare cheie, la care se poate răspunde şi cu da şi cu nu. Da, în cazul în care celebrul vizitator
întâlneşte un partener de dialog cu destul umor pentru a-şi recunoaşte limitele. Nu, în cazul invers, al
celor lipsiţi de umor, care se încăpăţânează să-şi cultive închipuirea de sine, stârnind râsul subţire al
celui mai fidel musafir al nostru, Nenea lancu.

D. „Am pierdut-o!” (Zoe, Cetăţeanul turmentat, Caţavencu)

Semnificaţia prioritară a „scrisorii” din celebra comedie caragialiană se poate stabili îndată ce
recunoaştem că toate personajele piesei sunt dependente de textul pierdut de Zoe. „Scrisoarea”
include conotaţii de suprapersonaj, am putea spune de actant referenţial, datorită căruia curba
destinelor prinse în jocul scenelor cunoaşte sinuozităţi şi răsturnări neaşteptate, de la extaze la
panică şi viceversa. Cei care intră în posesia „Scrisorii” se consideră implicit beneficiarii unei identităţi
(politice, intelectuale, civile, existenţiale), cu alte cuvinte ajung să aibă o siguranţă de sine; dimpotrivă,
aceiaşi, în cazul pierderii textului magic, simt că se prăbuşesc în abis. Pierderea „Scrisorii”
semnalează dezintegrarea identităţii, cu întregul său cortegiu de performanţe: rang social, aspiraţii,
relaţii lucrative etc. „Am pierdut-o” articulează, întrerupt de sughiţuri dezolante, Cetăţeanul turmentat,
ca în clipa în care se întoarce jocul, Caţavencu – prăbuşit – să exclame acelaşi lucru: „Am pierdut-o”.

„Am pierdut-o”, în exprimarea personajelor caragialiene, transcede sensul banal, pentru a primi o
deschidere semantică de profundă generalitate; parcă individul în cauză ar fi pierdut absolutul însuşi
şi astfel s-ar fi pierdut pe sine. Mărturisindu-i Zoei că nu mai are „Scrisoarea”, femeia i se adresează
lui Caţavencu în termeni furioşi, de eumenidă „… Eşti pierdut! da, pierdut!…”. Aşadar, „am pierdut-o”
aduce după sine pe „sunt pierdut”, din acel moment individul nu mai contează ca fiinţă în lume.
Abandonarea în cenuşiul vieţii, ratarea şansei, isterizarea neputincioasă produc personajului lovit de
„pierdere” o stare de turmentaţie şi zăpăceală. Concluzia „impertinentului” Caţavencu, după ce
eşuează în încercarea de a fi forţat destinul, este a unui desfiinţat, căzut în pulberea anonimatului:
„Sunt în adevăr pierdut!”, care va să zică „Eu nu mai sunt!”.

Caragiale relevă aspectul tragicomic al reificării: individul nu poate exista decât printr-un aleatoriu
altcineva, mai exact spus prin altceva. Numai altceva, exterior eului, dă personajului iluzia obţinerii
unei identităţi. Dacă interpretăm „Scrisoarea” ca iluzie necesară (Nietzsche) pătrundem într-un spaţiu
de semnificaţie alienat. Pierderea „Scrisorii” exprimă suspendarea sinelui. în loc de „Scrisoarea”
pierdută se poate pune individualitatea pierdută în comică bulversare. Fiinţa caragialiană nu-şi
aparţine, ea se pierde în celălalt, care, la rândul său, este aspirat de altcineva, ş. a. m. d. Pierzându-şi
şinele (marca identităţii), individul se anonimizează şi devine disponibil pentru orice rol. Fiecare poate
împrumuta masca celuilalt, vocaţia interşanjabilă pare firească şi confuzia onomastică la fel de
normală („şi domnul? … şi dumneavoastră”…). Cetăţeanul turmentat constituie simbolul acestei lumi
aneantizate. Din nume cu ambiţii de notorietate, autonome şi respectabile, indivizii decad în fierberea
turmentaţilor anonimi, în larga lume a cetăţenilor. Cetăţeanul turmentat exprimă un „el” integrator al
tuturor şi al nimănui.

În sintagma „Am pierdut-o”, personajul caragialian constată speriat că-i lipseşte suportul ontologic. Lui
i se potriveşte replica unui erou al dramaturgului Ghelderode din Diavolul la Londra: „Dvs., vreau să
spun, sunteţi fără a fi”.

E. „Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?” (Conu Leonida)

Ne-o fi amuzând Conu Leonida pentru nemaipomenitele sale fantazări „erudite”, dar personajul este
un disociativ dotat cu o formidabilă premoniţie. Acolo unde omul obişnuit vede un întreg inextricabil
bătrânul personaj caragialian constată două realităţi inegale ca valoare. Prima, „capul”, ar fi forma, şi