Page 9 - O genială abordare a omului politic caragialian

Binomul iartă-mă - te iert funcţiona ca o farsă, era un compromis salvator, în avantajul unei relaţii
viitoare. Azi, în adevăr, el nu mai funcţionează deloc, din simplul motiv că nu ai cui să-ţi ceri iertare
sau, acelaşi lucru, este ridicol să-ţi ceri iertare unui păcătos. Dar este noua situaţie radical diferită de
turmentaţia existenţială a personajelor marelui scriitor pe care şi-o recunoşteau ele însele: „şi mai la
urmă, toţi, toţi, suntem nişte stricaţi” {Repaus duminical). într-o lume de mijloc, în care „omul nu intră
complet nici în tiparul binelui şi nici al răului” (I. Vartic), nu e posibilă departajarea. Ascendenţa morală
faţă de celalalt, păcătosul, nu se întrupează credibil. Ea primeşte chip de impostură.

„Te iert” rezonează ca imensă ipocrizie. La fel rezona şi la Zoe, redevenită stăpână pe situaţie. Ea
„juca” pe mărinimoasa, nu fără a-i pune lui Caţavencu o condiţie umilitoare: „Dumneata o să prezidezi
banchetul popular din grădina Primăriei…”.

Există în adevăr o stare de fericire la personajul caragialian, e fericirea imbecilului care se împacă
repede cu orice nouă situaţie. Filosofia lui acceptă stătu quo-ul: „e bine aşa” sau „e bine numai aşa”
alţii, bunăoară resemnaţii, pot zice: „e bine şi aşa”, adică e altfel decât ar fi fost de dorit; scepticii mai
radicali pot ajunge să spună „n-a fost să fie” ba mai mult, în faţa eşecului evident exclamă cu năduf:
„Fire-ar să fie”. Lumea Scrisorii pierdute unde se află în joc desemnarea unui „ales” politic aparţine
primului tip de gândire, al fericirii imbecile. Fericirea ei se manifestă în actul al IV-lea, imediat ce se
constată că din vâltoarea ce ameninţă fragila ierarhie politică locală, cu contracandidaţi neprevăzuţi,
s-a ales praful şi totul se înfăţişează ca mai înainte. Caţavencu a revenit cuminte la condiţia de
aşteptare (de pândă!), convins că numai răbdarea (poate că nu tocmai puţintică) îl va urca în sferele
puterii. Dandanache, bănuit ca incomod, se arată un vizitator politic ocazional, fără intenţii de a
schimba orânduirea locală şi nici de a se reîntoarce (distanţa, deranjul enorm, birja zdronca-zdronca,
clopoţeii). Farfuridi, ultimul dintre candidaţi, e un simplu nume pe lista de rezerve, pentru orice
eventualitate. I. Vartic propune luarea în serios a enunţurilor emise de personajele caragialiene:
„Personajele caragialiene sunt sincere şi patetice în tot ce spun”. Eu însumi subscriu la acest mod
de interpretare şi în consecinţă nu văd de ce s-ar trece cu vederea peste următoarele mărturii făcute
de Zaharia Trahanache „alesului” Agamiţă: „A! aici la noi, stimabile, a fost luptă crâncenă, orice s-ar
zice … s-au petrecut comedii mari”. Aşadar, era să se întâmple o boroboaţă, o neaşteptată schimbare
în sânul puterii. Din fericire, lucrurile s-au aplanat, şi apele demagogiei rivale au reintrat în matca lor.
Fericirea lui neică Zaharia e că zavera s-a potolit şi astfel toate au rămas cum au fost. Prezidentul
sărbătoreşte neschimbarea. Pentru el este minunat că au dispărut „micile pasiuni” şi Caţavencu,
mişelul, îşi cere iertare. Sufletul românesc iubeşte împăcarea, relativizează situaţiile grave, „e blând şi
îngăduitor şi niţel uşuratic” susţine N. Steinhardt. Care suflet? Evident al lui Trahanache, prezidentul
absolut, căruia nu-i plac scandalurile, nerăbdarea isterică a eventualilor opozanţi. Aceştia se
constituie într-un alt suflet, tot românesc. El cuprinde, ne-o spune tot prezidentul, indivizi neserioşi,
situaţi la marginea societăţii: „vagabonţi de pe uliţi, zavragii, cauzaşi”. Lor li se datorează nedoritele
„comedii”, acele scenarii scandaloase împotriva puterii. Din premisă, Zaharia Trahanache dă
manifestărilor opoziţiei numele peiorativ de comedii, le coboară în rândul spectacolelor vulgare, de
bâlci, fără vreo legătură cu politica, unde au acces exclusiv cetăţenii onorabili preocupaţi de
„enteresul ţării”. Când aceste comedii întrec măsura (şi ajung să fie „comedii mari”) fireşte că trebuie
anihilate şi triumful asupra lor merită să fie sărbătorit cu mult fast: Finita la comedia! Viaţa reintră în
lâncedul său statu-quo, cu preferanţul şi plimbările la ore fixe, cu turmentaţi, zavragii şi vagabonţi, dar
fără comedii exagerate, căci timpul alegerilor e acuma departe. Să fie lumea Scrisorii… una
paradisiacă? Numai dacă-l acceptăm pe cel care ocazionează „banchetul popular”, pe Agamemnon
Dandanache drept un Mesia. Dar el descinde într-o lume de care nu-l leagă nimic şi care, la rândul ei,
nu-l aşteaptă. Agamiţă este un ridicol Mântuitor de carnaval, un „comesean” întâmplător, picat dintr-
un cer (dintr-un Centru) fără nici un Dumnezeu. Cert este că secretul Scrisorii pierdute persistă,
ascuns în stratul cel mai adânc al conştiinţei noastre culturale, el generând spontan situaţii
caragialiene, inclusiv somptuoase banchete, în care se mai aud rostindu-se vorbele străbunicului
Caţavancu: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara şi toţi suntem români!
… mai mult sau mai puţin oneşti!”.