Page 13 - O genială abordare a omului politic caragialian

„deranjul”. Chiar dacă nu are deprinderea subtilităţilor doctrinare, eroul caragialian ştie că politica se
poartă şi îi poate aduce „un ce profit”. Rămânând pe din afară, pierzi totul. Comparată cu ofertele
mizere ale altor iorme de existenţă (morale, profesionale ş. a.), politica se detaşează prin avantajele
spectaculare. Exişti (poţi să mai exişti) făcând politică.

Am putea suprapune intrarea în jocul politic al personajului caragialian cu un joc de loterie, unde din
principiu sunt incluse şi riscurile. Câştigi sau pierzi. Cu precizarea că această perspectivă dilematică o
au doar anonimii, turmentaţii, masa electorală. Celor bine orientaţi, folosindu-se de mijloacele
potrivite, li se asigură câştigul sigur: „nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile” (Trahanache). în
astfel de împrejurări norocoase, „deranjul” se justifică pe deplin: „nu se făţea să nu faţem măcar act
de prezenţă” (Agamiţă). Ca şi variantele numerelor de loterie, diversele programe politice sunt
evaluate cu sânge rece, imparţial, fără vreo aderenţă doctrinară. Decide calculul pragmatic al
câştigului. Aşa-zisul politician simulează „enteresul” pentru binele ţării, pontând pe opinia profitabilă.
în consecinţă, actul său politic echivalează cu un simulacru, al cărui impact provoacă un „deranj”
general, inducând în eroare o lume întreagă.

M. … „Mai prost” sau „mai canalie?!” (Nenea Iancu)

Nu oferta electorală lipseşte bietului alegător caragialian, ci calitatea ei umană, reflectată în valoarea
echivocă a celor ce vor să fie nişte „aleşi”. Când se întreabă „eu cu cine votez” s-ar putea crede că
turmentatului alegător îi este necunoscut discernământul politic, dar nu e deloc aşa. îl derutează de
fapt cei pentru care e chemat să-şi dea votul, candidaţii. Cine sunt ei? Nici unul nu se remarcă între
ceilalţi, prin înclinaţii civice. Ezitarea de a-l alege pe cel mai bun îi dă stări de ameţeală, văzându-se
pus să aleagă între un prost şi o canalie. Tertium non datur. „Eu cu cine votez” exprimă zăpăceala în
faţa unei alternative cu perspective la fel de sumbre. Subsecvent, obsedanta întrebare lasă să se
înţeleagă o atitudine contrară unei reale apetenţe cetăţeneşti sau, în limbaj caragialian, semnalează
absenţa „poftei” electorale, adică: „eu n-am cu cine vota”; acesta e gândul profund al alegătorului
derutat. în adevăr, prostul e iritant prin ifosele programatice, canalia prin labilitatea doctrinară. Primul,
are ori n-are treabă, îşi face de lucru, în cadenţe de metronom: la unsprezece trecute fix iese să
terorizeze târgul cu prezenţa lui fudulă; celălalt se lansează în „tirade distilate”, ca să uite de ele pe
măsură ce se lasă purtat “de valul delirului. Ambii sunt deopotrivă groteşti prin suficienţă civică.

Şi, cu toate acestea, derutatul cetăţean pus să aleagă între un prost şi o canalie nu se derobează de
dreptul său. Dacă nu-şi poate acorda sieşi dorita satisfacţie politică, îi rămâne alternativa de a-şi da
votul celui recomandat de putere. Un act de resemnare, de silă, sau de involuntară ironie? Din fiecare
câte un dram, într-un amestec deschis cacialmalei publice. Prefăcându-se că votează cu puterea,
alegătorul este interesat să atenueze eventualele acte opresive ale acesteia, extrapolându-se într-o
pararealitate. Dinspre partea ei, puterea îşi ia contramăsuri prin orientarea alegătorului către o
singură alternativă; ea sintetizează sub acelaşi chip prostul şi canalia, dându-i numele contrastant de
Agamamnon Dandanache „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu” (Caragiale).
Turmentaţia devine generală, la cei care aleg şi la cei aleşi, fiecare din părţi având convingerea că a
păcălit-o pe cealaltă: „am câştigat, victorie!” Dar electorala „Victorie Română” este în ultimă analiză
un triumf al nimicului politic, întrupat în „alesul” Agamiţă, un învingător carnavalesc.

N. „Să nu se schimbe nimica!” (Farfuridi)

M-am întrebat nu o dată de ce personajul caragialian (nu numai Farfuridi) pledează pentru
neschimbare politică, deşi el se agită continuu, aleargă, „dacă o cer interesele”, până la epuizare
şi retorizează, cu faconda lui sforăitoare pe marginea „crizei” în care se află ţara. Dar când să ajungă
în pragul schimbării, el, sătulul de tiranie, se blochează şi speriat de ce-ar putea să urmeze, revine la
matcă. Alternativa la climatul în care îi este dat să-şi accepte destinul este gustată exclusiv la nivelul
oratoriei pompoase, exprimată în contextul preelectoral, cu spectacole carnavaleşti, frizând
contestarea decisa a puterii, dar de ales îl alege tot pe indicatul demnitar, convins în ultima clipă că e
mai bine să rămână cu „ai noştri”. Din prudenţă (sau din teamă?’), el refuză să se pună rău cu