Page 17 - O genială abordare a omului politic caragialian

că în lumea-lume caragialiană nu se poate conta pe numărul unu, pe cel ales, pe cel dintâi, pe
bobocul „de perspectivă”, pe cel ce e privit drept funcţionarul model, cu acoperire în aur, pe tot ceea
ce această lume pretinde să fie luat drept primul între ceilalţi. Luăm act de un discredit generalizat. Iar
dacă nu se poate conta pe unu, nu se poate conta nici pe multiplul acestuia şi, fireşte, nu se poate
conta pe nimic. Excepţiile, chiar când sunt de aur, întăresc regula. Ce urmează, multiplicarea în
planul umanului a lui unu se proiectează viciat, e hazard, noroc sau nenoroc, statutul numărului,
oricare ar fi el, se înfăţişează caduc, restul lumii sau restul numerelor de la numărul doi la mulţime
alunecă într-un haos imposibil de stăpânit. Deja, o dată cu intrarea în rol a numărului doi, apar
semnele, derutei. Franţuzescul compter – a număra, a socoti, echivalează, în româneşte cu a
număra, a socoti, dar şi cu a conta pe celălalt, a ţine seama de ceva, a avea încredere în cuvântul
cuiva, el presupune un acord cu o altă persoană. La nivelul lumii caragialene, relaţia cu celălalt este,
din păcate, îndoielnică; în relaţiile intime, în cele sociale sau politice, indivizii se îndoiesc unii de alţii
şi, pentru a fi siguri că nu pot fi trădaţi, recurg la şantaj. Sensul derivatelor semantice ale lui doi
(îndoială, îndoit, îndoire etc. ) apare peste tot în lumea relaţiilor interumane. Se poate conta, prin
urmare, puţin pe celălalt. Se poate conta, de exemplu, cu probabilitate minimă pe ideea de eficienţă e
votului. Votul contabilizează, în fond, o opţiune: „eu cu cine votez? “, faimoasa întrebare a
Cetăţeanului turmentat, personaj mai degrabă nesigur pe dreptul său cetăţenesc decât din ameţeală
bahică, se poate asimila cu sintagma „eu pe cine contez? Cărui individ dintre cei care urmează să mă
reprezinte să-i acord întâietate?”. De contat, se poate că nu contează pe nimeni, având justificate
„îndoieli”. Amintitul compterîşi are ca oponent semantic pe douter, tradus la noi prin românescul a se
îndoi, a pune sub semnul interogaţiei, a contempla ironic ceea ce se exprină prin doi, implicit ideea de
pereche umană. Cele mai multe din derivatele şi sinonimele lui doi se înscriu în sfera ambiguităţii, cu
alte cuvinte servesc la structurarea discursului ironic. Cine se îndoieşte, este neîncrezător, ezitant,
nedumerit faţă de interlocutorul său, precum Cetăţeanul turmentat, sau simte că i se clatină opiniile
politice ori în genul lui Farfuridi, speriat de eventuala schimbare a celor stabilite cu ceilalţi, îndoiala
este, însă, şi a Miţei Baston, neîncrezătoare în fidelitatea amantului, dar si a lui Stavrache din nuvela
în vreme de război, nesigur dacă cel de al doilea pretendent la avere, fratele său plecat, se va
întoarce sau nu din război. Numărul doi exprimă prin excelenţă statutul incert al perechii umane,
viciată, cum am văzut, încă o dată de umanizarea eronată a numărului unu. începută prost, condiţia
umană evoluează sub regimul semantic al îndoielii. Nimic nu egalează, în lumea caragialiană,
fragilitatea vieţii consumate în doi. Imaginea cuplului stârneşte o sumă de pagini pune de amuzament,
dominate de legăturile primejdioase, de relaţiile de aşa-zisă prietenie ori de alt gen. Oricât ar fi de
diverse, în spaţiul creaţiei, cuplurile caragiak’ene, evoluează, persistând în incertitudine, în nelinişte,
în îndoială, ameninţate de destrămare. Se pot disocia cuplurile soţ-soţie (Jupan Dumitrache – Veta,
Trahanache – Zoe, Dragomir – Anca), apoi nedespărţiţii Lache şi Mache, cuplurile de concurenţi
întâmplători (Niţă Ghiţulescu şi Ghiţă Niţescu) etc. Peste toate pluteşte îndoiala. Doiul umanizat se
află mereu pe cale de a se fractura.

Îndoielnică, formula convieţuirii în doi pare a-şi afla remediul într-o soluţie cantitativă, intervenţia celui
de al treilea. Cifra trei încearcă să echilibreze viaţa de familie, în casele jupanului Dumitrache,
prezidentul Trahanache, a domnului Georgescu (Tren de plăcere) sau a lui Nenea Stasache (Cadou)
ori Nenea Mandache (Diplomaţie). Formula „triungiului” este privită chiar ca un act diplomatic, dar
unda de nelinişte, de îndoială nu scade. Ar fi de prisos să trecem în revistă şi restul numerelor pe
care capitolul consacrat prezenţei lor în textul lui Caragiale le examinează cu admirabilă acribie şi
maximă pertinenţă. Am vrea totuşi să menţionăm că I. L. Caragiale a avut în vedere şi funcţia
simbolică a numărului sub forma unei cifre importante ca în Două loturi, unde, de asemenea, se
infiltrează demonicul doi, dar şi în alte creaţii în care numărul e privit ca sumă totală: „Lume, lume, e
ceva de speriat”, „vuitoare, veşnic mişcătoare”, „strânsura de năvală”, ansamblul numerelor se
profilează, în astfel de situaţii, într-o mulţime vidă, impresionantă cantitativ, dar în afara sensului.
Aceeaşi stare de precaritate la numărul unu ca şi la cifra alcătuită dintr-o infinitate de numere. Mai
mult decât atât, pentru Caragiale numărul pare să nu dovedească nimic; este şi el un producător de
mofturi ca atâtea alte acte umane. Proba acestei neîncrederi în număr este imaginată în schiţa
Statistica, o bijuterie despre inutilitatea sondajelor procentuale în viaţa publică. Calculele lui Bob