Page 15 - O genială abordare a omului politic caragialian

Gilbert Durând, Umberto Ecco, Matila Ghyka, Huizinga, Jankelevitch, Noica ş. a., relevă nivelul
filosofic şi estetic de la care autorul îşi propune abordarea subiectului său; capitolele De ce numărul şi
Accepţii (ale numărului în diferitele momente ale istoriei culturii) constituie premisa exegezei, cu
parcurgerea acelor fapte lexicale, stilistice, contextuale şi simbolice prin care se profilează şi se
justifică punctul de plecare al lucrării. Pe următoarele o sută de pagini se desfăşoară capitolul
Numere caragialiene, numai aparent descriptiv, în realitate, după un preambul teoretic despre fiecare
număr de la 1 la 13, punându-se în evidenţă sensurile particulare numeroase conservate în scriitura
caragialiană. Sinteza, conţinând următoarele 50 de pagini, se remarcă printr-o penetrantă deschidere
generala, construită pe raportul dintre număr şi cele patru motive caragialiene, exprimate în
cuvinteleate: destin, noroc şi hazard. La închiderea lecturii, avem convingerea certă că la I. L.
Caragiale numărul denumeşte o realitate textuală de neobişnuit interes şi se manifesta ca
expresie a hazardului.

Această convingere începe să ni se lămurească chiar de la primul capitol, formulat nu întâmplător în
termeni interogativi: De ce numărul? Pentru că la Caragiale numărul este un aspect lingvistic
complex, întotdeauna plasat în text sub semnul deja amintitei relativităţi. Caragiale îşi relevă încă o
dată modernitatea şi, dacă vrem, actualitatea, punând sub semnul interogaţiei absolutul, inclusiv
„pretenţia” numărului de a comunica fapte irevocabile, definitive, sigure. Pentru scriitorul nostru,
existenţa, implicit cea numerică, stă sub incidenţa întâmplării, viaţa, destinul uman e un amestec de
virtuţi şi de păcate, incerte, ambigue, ameninţate la tot pasul să ia o turnură viceversa. Prin reducţie
fenomenologică, am putea să concentrăm subtila demonstraţie de care luăm act citindu-l pe Ştefan
Gencărău, oprindu-se la sintagma cunoscută mai ales prin glasul lui Farfuridi: unsprezece trecute fix.
Intenţia de a comunica ora ieşirii sale în târg e blocată de imprevizibilul oximoron trecute care
spulberă ideea de oră exactă. Tot ce ar urma să fie precis, exact, riguros, devine aleatoriu, inversul
unui act previzibil, pentru a se deschide hazardului şi conotaţiilor comice. Acest unsprezece trecute fix
e mai mult decât unsprezece şi mai puţin decât doisprezece, undeva între, şi se referă la un timp
concomitent sigur şi nesigur, scăldat în apele relativităţii şi ale incertitudinii. Ori, în principiu, numărul
comunică certitudinea. în forma lui supremă, numărul îşi are acoperire în aur. Numărul de aur
exprimă revelaţia armoniei cosmice, el presupune cunoaşterea deplină. Dimpotrivă, cifrele folosite de
personajele lui Caragiale alcătuiesc o colecţie de falsuri şi de inexactităţi. Eroul caragialian este
„jucat” de numere, el se complace într-o ambianţă ambivalenţă şi astfel, din agent
alcomunicării precise, numărul devine în contextul operei unul al ironiei. Ironia constituie premisa forte
a operei caragialiene, izvorul oricărei forme de scriitură practicate de autor, acel movens iniţial pe
care se întemeiază cvasi-integral creaţia sa. Ironia destructurează sensurile normale trimiţând spre
căi semantice necunoscute. Graţie ironiei, cum semnalează Ştefan Gencărău, numerele au o natură
simbolică: „medii, fapte, situaţii, spectacole umane, au menirea de a

releva asemenea similitudini, o natură profundă, căreia Maiorescu i-a demonstrat universalitatea, o
natură pusă sub semnul tragicului prin incapacitatea de a citi semnele prevestitoare ale
devenirii.”

Personajul caragialian receptează, cu alte cuvinte, eronat semnalele şi semnele lumii, el „citeşte”
semn prost numerele, înţelege de-a îndoaselea datele vieţii, se consumă într-o aiureală trans-reală,
cu desfăşurări iluzorii şi cu finaluri fatale”. Ce face Ştefan Gencărău, cu mijloacele unui exeget matur
e o lectură simbolică aplicată scriitorii caragialeşti, cu sublinierea semnificaţiei consecvente
ironice a numărului. Creatorul unui univers simbolic (în simbol transpune un semnificat infinit
printr-un semnificat relaţionat la concretul existenţei), lumea din opera lui Caragiale „posedă o
jumătate vizibilă şi o jumătate invizibilă; jumătatea vizibilă e încărcată de maximum de concreteţe,
dând impresia unei lumi reprezentate doar în maniera naturalistă, în timp ce cealaltă jumătate, ca
parte invizibilă şi indicibilă, face să apară substanţa prin care universul caragialian devine o lume
umană”. Locul numerelor se află în această a doua parte a lumii, el trimite la un model uman, este „un
substitut al reprezentărilor conştiinţei şi al inconştientului deopotrivă … expresie a concretului, a
finitului, … lege a universului şi, totodată, hieroglifă a destinului”. La I. L. Caragiale numărul nu este