Page 14 - O genială abordare a omului politic caragialian

puterea („Te joci cu puterea?”), nu-şi iscăleşte reclamaţiiie prea dure, preferând camuflajul
anonimatului şi, bineînţeles, evită conflictul direct cu guvernul, chiar dacă se lasă prins incidental de
turmentaţia schimbării: „Cetăţeanul (târât de curent): Da! vom lupta contra (sughiţând şi schimbând
tonul) … adică nu … Eu nu lupt contra guvernului! …” Când împrejurările îl pun într-o situaţie de
răscruce, începe dilema. Calea discursului devine întortocheată, ca la Farfuridi, care vrea
schimbarea, fără a perturba ordinea dată, prin simpla schimbare de persoane şi atunci: dacă nu se
schimbă puterea, revizuirea e posibilă, iar dacă nu se revizuieşte nimic, puterea se poate schimba, pe
ici pe colo, par exemple cu un nume ca al lui Farfuridi însuşi. Genul proxim al acestei dileme
tautologice este neschimbarea puterii.

Opţiunea pentru neschimbare survine din neîncrederea în lumea promisă, Caragiale aduce aminte de
versul lui Grigore Alexandrescu: „De-mbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui”. Frica de mai rău,
schimbarea clientelei sătule cu alta hămesită, păcăleala produsă de schimbările anterioare („pleacă ai
noştri, vin ai noştri”) pot intra în calcul. Neschimbarea exprimă filosofia unei lumi sceptice, derutate,
ajunsă la starea de a nu mai „pofti” pe nimeni: „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă” …
(Cetăţeanul turmentat).
O. Relevanţa comică a numărului: „aduni rău” (Tipătescu)

Cartea semnată de Ştefan Gencărău, I L. Caragiale, Numărul ca expresie a hazardului (Cluj, 1999),
constituie un eveniment prin noutatea subiectului şi calitatea interpretării, sprijinindu-se pe diverse
discipline, precum antropologia, filosofia, estetica, literatura, lingvistica, simbologia ş. a., din care au
fost extrase puncte de vedere fertile în conturarea unei componente esenţiale a operei caragialiene:
statutul simbolic al numărului. Despre prezenţa numărului în textele marelui autor au scris incidental
câţiva exegeţi; dar abia acum, se poate vorbi despre prezenţa lui covârşitoare în configurarea viziunii
caragialiene, una fundamental sceptică, stăruitoare în a sugera, inclusiv prin transfigurarea simbolică
a numerelor, relativitatea existenţei, atunci când e vorba de condiţia umană, unde aplicarea criteriilor
măsurabile, fixe, precise, riguroase, eşuează cu tot „ambiţul” lor, în moft. Omului caragialian şi, poate
nu numai lui, îi lipseşte conştiinţa limitei. La el, numărul, cu pretenţia de reprezentare absolută,
determină o iluzionare frenetică, dar şi o răsturnare, după un anumit interval, în decepţia comică.
Certitudinea, întemeiată pe număr, coboară în tragi-comedie, conform filosofiei sceptice, pentru care
tot ce ţine de fiinţa umană stă sub semnul relativului. Numărul se află sub zodii nefaste. Un coeficient
de imprevizibil, o turmentaţie existenţială, numită de Caragiale fatalitate sau ghinion răstoarnă ironic
iniţiativele propuse de rigoarea cifrelor. întreţesut cu destinele personajelor, numărul le stabileşte
traiectoria biografică, le pecetluieşte existenţa; omul caragialian se simte dependent de număr, de o
scrisoare bunăoară, se construieşte în funcţie de acel număr, divizându-l ca pe un zeu protector, de
care, în cele mai multe cazuri, îşi dezvăluie în final, înfăţişarea malefică.

Meritul dintâi al lui Ştefan Gencărău e de a nu fi separat numerele întâlnite în opera lui Caragiale de
personajele care le folosesc, de câmpul semantic în care îşi definesc semnificaţia sau, poate cel mai
exact spus, de funcţia lor concretă în structurarea unei imagini, de contextul în care ele sunt
vehiculate. în locul unei contabilităţi primare sau al unei statistici lingvistice fastidioase, de genul „de
câte ori apare numărul patru în opera lui Caragiale”, avem satisfacţia de a intra în contact cu o
estetică a numărului în relaţie directă cu textul literar, aşa cum rezultă din desfâgwrarea scriiturii.
întregul demers confirmă încă o dată caracterul multidisciplinar al acestei abordări: o cercetare
lingvistică, dar nu mai puţin o inteligentă relatare critică, generată de cele mai noi metode în materie
se regăsesc deopotrivă în spaţiul acestei cărţi; o sumă de idei avansate duc la înţelegerea principiilor
care au fecundat creaţia f aragialiană. Simbolistica numărului, cum ni se demonstrează, este una
dintre porţile de intrare în universul jocului de sensuri profund*-sugerate de lectura operei lui
Caragiale.

Ştefan Gencărău îşi sistematizează studiul în patru mari capitole, procedează, am putea spune, în
spiritul logicii formale, în trepte conceptuale, capitolele desemnând, succesiv, premisa, teza şi sinteza
cercetării. De altfel, citirea fecundă a lui Bergson, Cassirer, Heidegger, Merleau-Ponty, dar şi a lui