Page 16 - O genială abordare a omului politic caragialian

exclusiv un fapt de stil, după cum nu este numai expresia unei opţiuni lexicale sau de oralitate, el se
înalţă la rangul de simbol ironic al fiinţei, devine un mărturisitor despre maladiile spiritului, „resimţit
ca expresie a certitudinii, numărul se întoarce de cele mai multe ori împotriva utilizatorului său,
oferindu-i în locul certitudinii căutate, mobilul celei mai sfâşietoare nelinişti”. Aşadar, prin
mijloacele sale caracteristice, numărul proiectează căderea umană. Stăpânirea precară a
numărului se întoarce ironic asupra fiinţei, o depersonalizează şi o coboară în neant, în ultima
analiză ea nu mai este. După un capitol destinat accepţiilor semantice date numărului în diferite
timpuri, se pătrunde în orizontul numerologic caragialian, cu referiri detaliate la funcţia lui simbolică,
începând cu 1 şi terminând cu fatidicul 13. Ar fi naiv să se creadă că personajele şi, bineînţeles,
autorul ar avea înainte de a scrie conştiinţa lucidă despre funcţia estetică a numerelor folosite. Un
oarecare fond mintal poate fi luat în considerare, cum ar fi cazul pentru numărul 13 sau pentru jocul
69 din O noapte furtunoasa. Stăpânite de cuvinte, „vorbite” de ele şi mai puţin în stare să comunice
enunţuri dominate de autoritatea eului, personajele apelează la numere întâmplător sau intuitiv,
decriptarea semnificaţiilor acestora revenindu-i exegetului. Scriitorul imaginează o lume, inclusiv
relaţiile sale cu numerele, criticul îl stabileşte sensurile în raport cu un cod cultural anterior, relativ
definit, din care au purces şi autorul şi opera şi interpretul. Textul şi interpretul se relaţionează într-un
echilibru în care părţile se interferează în dependenţă directă de cel ce abordează opera. Ce se poate
anticipa, şi aici lui Ştefan Gencărău îi revine meritul de a fi penetrat cu fineţe estetica lui Caragiale, e
că numărul în atingere cu fiinţa îşi pierde iniţiala rigoare abstractă; asimilat de personaj, el se
transformă într-un act uman, fatal subiectiv, se supune unui joc de sensuri, perturbant, în care
intervin o serie de „paraziţi” (subcultura, tendinţele de înşelătorie, paradarea hiperbolică,
credulitatea, excrocheria, geniul malefic etc.) sau, din contră, cu o expresie schopenhaueriană „este
lovit de suprema voinţă răutăcioasă, demolatoare a iluziilor excesive”.

Câteva sublinieri în maniera celor dezvoltate de Şt. Gencărău la acest capitol cred că se impun.
Astfel, cel pe care îşi propui să-l votezi, să-l imaginezi drept câştigător al unei curse electorale ori
valorice reprezintă numărul unu al unui grup social, este un virtual ales, un om deosebit, distins,
superior prin calităţile sale tuturor celorlalţi. Alesul, aşadar numărul unu dintr-o colectivitate umană, fie
că este vorba de alesul politic, dar nu numai de el, ci şi de alţii, este unul din personajele abordate de
Caragiale în variate chipuri şi cu o extraordinară virtuozitate. Numindu-l „alesul tău”, contezi pe acest
numărul unu (number one) în realizarea şi, de ce nu, în multiplicarea speranţelor tale; or, numărul unu
este în persoana lui Agamemnon Dandanache un „prost şi o canalie” şi, de bună seamă, tot ce el şi
cu „famelia lui” urmează să ofere alegătorului viitor se arată ca un irepresibil eşec. Multiplicarea
acestui unu generează o mulţime de „aleşi”, fatal nevertebraţi valoric. Alesul caragialian încununează
ironic o valoare ontologic eronată şi astfel poziţia lui în lume duce la falsitatea întregii ierarhii
reflectată în suita de impostori care se susţine pe alte căi decât cele fireşti. Numărul unu sub care se
înţelege personajul reprezentativ („cel mai”) este infestat în textul caragialian de falsitate originară. în
politică, dar şi în alte sectoare publice, e imposibil să contezi pe cel ce se identifică ostentativ cu
numărul unu.
El nu poate fi credibil, ca individ ales, dotat pentru a dirija în mod benefic destinele altora. De
remarcat e că în majoritatea situaţiilor individul se proclamă el însuşi ca reprezentându-l cu numărul
unu. Caţavancu se numeşte cel dintâi dintre gogomanii oraşului, Leonida nu-şi refuză ideea întâietăţii
simulată euforic de Efimiţa: „ca mata bobocule, mai rar cineva”. Mania notorietăţii, ambiţul de a se
proclama întâiul între ceilalţi este specifică individului caragialian, textele punându-ne la îndemână cu
o sumă de „elite” concludente. Un număr unu, prefigurare a triumfalismului american, este
semnalat de Caragiale şi în domeniul învăţământului prin acel unic promotor al „metoaghii
intuikive”, „eminenkele Mariu Chicoş Rostogan”, „pedagog absolut, fondator de şcoală nouă”.
Devenit obsedant, numărul unu se substituie unor nesfârşite secvenţe umane comice. Dar acelaşi
număr unu atestă şi o incertitudine cu reverberaţii tragi-comice, ca în cazul lui Anghelache,
nefericitul sinucigaş din Inspecţiune. în casa de bani, aflată în grija personajului, se descoperă, după
funestul gest, „un pol de aur românesc din ’70 învăluit într-o foiţă de ţigară”. Aşadar, se descoperă un
unu de aur, semnul certitudinii absolute, care, totuşi, duce la nenorocire. De ce? Pentru simplul motiv