Page 12 - O genială abordare a omului politic caragialian

clătinare, sughiţ, „miros natural”, e o turmentaţie la vedere; turmentaţia morală este ascunsă, ea se
lasă receptată după o oarecare durată, prin alte mijloace decât cele directe. Turmentatul bahic
stârneşte scandalul public, turmentatul moral declanşează dezorientarea haotică, imaginea de
carnaval perpetuu, la care cel dintâi asistă amuzat şi neputincios, adresându-se,. salvator,
chelnerului: „Băiete,-o halbă!”
K. „… în oraşul ăsta de gogomani, (Caţavencu) sunt cel dintâi”

Comedie politică, având ca obiect moravurile electorale, O scrisoare pierdută imaginează trei
categorii de personaje, specifice unui astfel de eveniment: candidatul, alegătorul şi alesul. Când
lucrurile merg ca pe roate, personajele menite să ilustreze categoriile amintite au un destin previzibil
şi viaţa socială evoluează relativ calm. Dar ce te faci dacă apare un moftolog, un încurcă lume, de
factura lui Caţavencu, decis să înfrunte „prinţipurile” de care vorbeşte cu atâta înflăcărare prezidentul
Trahanache: „A, ce coruptă soţietate! Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul
şi iar enteresul. Bine zicea fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare vezi, tânăr tânăr, dar copt,
serios băiat! Zice: Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că
nu le are”. Fiul „copt” al lui Trahanache se trage din stirpea gânditorului politic, al cărui pater modern
este Machiavelli, cel din Principele. El este un contemplativ preocupat de respectarea strictă a legilor,
cu totul altceva decât „necoptul” Caţavencu, individ pragmatic, preocupat de „enteresul” gregar, un
ahtiat de căldura puterii concrete. Meandrele politicianiste ignoră „prinţipurile”, strică ordinea dată şi
permit apariţia unor indivizi de teapa lui Caţavencu. Principiile cer supunere, or Caţavencu este un
zavragiu, din cei care umblă cu „machiaverlâcuri” (vulgarizare a machiavelismului teoretic) pentru a fi
ales.

Candidaţii din O scrisoare pierdută sunt Farfuridi, Caţavencu şi Agamemnon Dandanache. Primul
este un specimen clientelar, adept al conservării ierarhiei oficiale, de la care, rămânându-i fidel,
aşteaptă recompensa cuvenită, alegerea ca deputat. Al doilea, Caţavencu, cu toată filosofia lui liber-
schimbistă, nu vrea nici el, cum nu vrea nici Farfuridi, schimbarea puterii, ci încorporare în rândurile
ei. Argumentul său exclude orice modestie: „în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel
dintâi” … să fie acest enunţ simplă expresie a închipuirii de sine? Crasa iluzionare a lui Caţavencu,
„răcnită” în urechea autorităţii este posibilă într-un climat mental care a înlocuit criteriile de evaluare
cu retorica proclamativă: individul se declară ceea ce îşi propune, nimeni nu-i pune sub interogaţie
vanitatea nesăbuită. Caţavencu forţează pe alţii să-i recunoască întâietatea şi are pentru moment
iluzia că va reuşi, ameninţându-i. Iluzie de scurtă durată, căci şantajul lui, într-o lume aleatorie, se
dovedeşte ineficient şi, din aparent stăpân pe situaţie, personajul decade la condiţia de marionetă.
Afişatul său caracter independent, cu opinii „tari”, inflexibile, nu-i serveşte decât la o scurtă şarjă tragi-
comică, tocmai cât le trebuie adversarilor să-l anihileze, transformându-l într-o paiaţă. Enunţul
ostentativ al lui Caţavencu lasă loc unui silogism cu rezonanţe ironice, sugerând căderea
năbădăiosului impostor. Personajul intră în următoarea construcţie devalorizantă: „oraşul ăsta e o
lume de gogomani; eu, Caţavencu, sunt locuitorul acestui oraş; aşadar, eu sunt un gogoman; şi nu
unul oarecare, sunt cel dintâi”.

Puterea îl cuminţeşte pe scandalagiu, ca să aleagă, culmea ironiei, un prostănac mai gogonat, pe
Agamemnon Dandanache.

L. „E deranz”… (Agamemnon Dandanache)

în fond, personajelor caragialiene politica le este exterioară, un „deranz” („ţe deranz!”) impus de
norme situate deasupra simţirii lor intime, înclinată spre scopuri domestice, absolut fireşti. Intuiţia le
spune însă acestori profani în ale vieţii sociale că singura cale de a-şi satisface nevoia de
chiverniseală este politica, folosirea „machiaverlâcurilor” capabile să-i urce în sfera puterii. Nu faci
politică, te scufunzi în anonimat, te doboară „mirosul de scăpătare”; faci politică, devii „apropitar”,
ajungi să fii cunoscut („mă cunoaşte dumnealui”), sau, ca în cazul personajului din proza Jertfe
patriotice, te profilezi apoteotic în stâlp adulat al patriei. Servită de asemenea motivaţii, pontica merită