Page 7 - O genială abordare a omului politic caragialian

specifică ironiei socratice untre textul vorbitorului şi citat. Atât unul cât şi celălalt devin analoge prin
coborâre în incorectitudine rizibilă. Citatul este adus, prin pervertire inconştientă, la nivelul lingvistic al
emiţătorului. Se produce astfel o camavalizare a limbajului, relevată ţn această stridentă egalitate
(analogie), dintre textul primar şi textul citat. Ultimul se desfigurează luând forma celui dintâi şi
ambele, egalizându-se, se reconfigurează într-un discurs carnavalesc. Starea carnavalescă, visată de
Conu Leonida („toţi într-o egalitate”) îşi are începutul chiar la nivelul minim al instituirii în limbaj şi urcă
până ia egalizarea tuturor termenilor, noţiunilor şi conceptelor. Carnavalizarea limbajului dă peste cap
efortul de a ţine în frâu sensul logic şi criteriile valorice, discursul este invadat de tautologii,
oximoroane, paronime, devieri semantice. Punând semnul egalităţii între citat (ce învaţă de la altul) şi
propriul său discurs, personajul caragialian sparge normele vorbirii normale, omogenizându-le ihtr-un
discurs înveselitor.
Cine ia act de acest carnaval de cuvinte riscă de a se lăsa el însuşi păcălit, cum se întâmplă cu jupan
Dumitrache ascultându-l pe Rică Venturiano. Le Dictionnaire des idees recues a lui Flaubert se
deschide cu un motto pe care traducerea românească din 1984 l-a eliminat (de ce oare?): vox populi
vox dei (vocea poporului vocea lui Dumnezeu) adică, exact cu acelaşi dicton, desfigurat grotesc, pe
care îşi sprijină Rică discursul său ad-hoc din casa cherestegiului Titircă: „Domnule, Dumnezeul
nostru e poporul: box populi box dei. N-avem altă credinţă, altă speranţa decât poporul”. Uimit,
jupanul are şansa de a privi în carne şi oase pe însuşi autorul textului din „Vocea patriotului
naţionale” cu care se delectase la începutul serii. Pentru jupân apariţia lui Rică e o adevărată
minune, pe cale de a-l înnebuni de emoţie („Nu mă nebuni!”). Uimirea şi plăcerea îi schimbă
instantaneu starea de gelos „turbat”, cu una admirativă de „respect” amestecat cu sfială. Momentul nu
este mai puţin uluitor nici pentru Venturiano; pus pe neaşteptate în faţa unuia fascinat de textele sale,
Rică pronunţă cuvintele de mai sus. Incorectitudinea latinei sale, evident un semn ironic, nu este
receptată de nici unul din auditori. Jupan Dumitrache, grăbit: „Bravo! Să trăieşti! Vorbeşte abitir,
domnule, ăsta e bun de dipotat”. Citatul folosit de Rică Venturiano se egalizează cu propriul său
limbaj, dar şi cu limbajul jupanului, şi se pare că de atunci, din anul de graţie 1879, jupan Dumitrache
şi-a păstrat aceeaşi opinie admirativă şi n-a contenit să-l aleagă pe Rică „dipotat”. Cine s-ar putea
opune „boxului” (blestemului) sacru?: „box populi, box dei”.

G. „Cartea lui Matei” (Catindatul)

Dacă am vrea să ne desluşim asupra diferenţelor de fire dintre Iordache şi catindat, personajele din
D’ale carnavalului, am spune despre primul că este un pragmatic tradiţionalist şi despre al doilea că
este un purtat de valurile modei, care fac din el un fantezist şi un snob. Calfa frizerului Nae Girimea
procedează în spirit utilitar, calculat, cu grijă, să nu i se răcească porţia de varză, dar şi să aplaneze
încurcăturile în care se vâră stăpânul său, Bibicul irezistibil. Catindatul e croit în schimb din stofă
romantică. El visează să aibă o slujbă pe care, culmea, o şi exercită, fără să fie angajat; lucrează, mă
rog, cât lucrează, degeaba, e un păgubos, stăruitor în utopia lui de pierde-vară, sedus de miracolul
vieţii mondene, petrecăreţ neobosit, catindatul iubeşte distracţia, alcoolul, damele, cafeneaua şi
balurile mascate, cu o disponibilitate egal distribuită între chef şi scandal. Raza lui de cuprindere se
întinde peste întreaga urbe, se imaginează amicul oricui şi beneficiarul informaţiilor calde despre tot
ce se întâmplă în lume. Credul, el ia în serios ştirile senzaţionale, reclamele bombastice din ziare,
noutăţile de ultimă oră. Faţă de pragmaticul Iordache, cu ideile lui conservatoare, catindatul se cultivă
continuu, ascultând vocea străzii, încât e aproape firesc ca între cei doi să intervină disputa
ireconciliabilă în legătură cu tratarea durerii de măsele. Măseaua rebelă nu-şi are leac eficient decât
în cleşte, susţine Iordache. Catindatul contraargumentează cu soluţii proaspete culese din „Cartea lui
Matei”, celebru „doftor de băuturi în Italia, şi face şj vopsea pentru păr”. Misteriosul italian propune în
locul chinuitorului cleşte forţa vindecătoare a electricităţii şi a magnetizării, inclusiv posibilitatea
individului de a deveni el însuşi „electric” îngurgitând o cantitate respectabilă de alcool. Aplicată la
propria lui suferinţă (măseaua!) savantele recomandări furnizează ca tinda tului stări euforice: „unul
de la noi de la percepţie m-a învăţat; vrei să-ţi treacă? mănâncă, bea, fă petreceri şi magnetizează-te,
dar magnetizează-te straşnic, cu jamaica … pfu! cald mi-e … lucrează magnetismul … I-am dat de