Page 10 - O genială abordare a omului politic caragialian

I. „… Mi-l fac cumătru” (Conu Leonida)

Duşmanul, concurentul, rivalul, patronul dispreţuitor etc. nu pot fi, în lumea caragialiană, înfruntaţi
direct, cu armele loialităţii, dar pot fi foarte uşor transformaţi în prieteni (amici), oferind u-se
posibilitatea de a-ţi fi naşi, cuscri, fini sau cumetri, oameni ai casei tale, cu un cuvânt nişte complici.
Din adversari, decişi să dezvăluie public o legătură de amor compromiţătoare, Caţavencu se vede
constrâns să devină complicele puterii, unul „de-ai noştri”. Primindu-l între „ai noştri” deocamdată ca
… manager al „banchetului popular” dat în onoarea câştigătorului în alegeri, reprezentanţii puterii fac
un calcul profitabil pentru ambele părţi. Nu se poate nega şiretenia lătrătormieroasă adecvată
împrejurărilor, a lui Caţavencu şi cu atât mai puţin simţul de orientare al coanei Joiţica în materie de
bărbaţi… politici. Amândoi îşi impart intuitiv foloasele unui principiu rostit de un personaj vicios al lui
Oscar Wilde: îmi plac bărbaţii de viitor şi femeile cu trecut „Caţavencu: Iartă-mă, iartă-mă … Zoe
(râzând): Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (pe ton aspru) Scoală-te!”. Si Caţavencu, bărbatul june,
şi Zoe, femeia coaptă, ştiu că alegerea lui Agamemnon Dandanache este o înşelătorie electorală
ordonată de Centru, care nu poate intra în discuţie. Dar, acceptând să „chefuiască” la îndemnul Zoei,
cu poporul, Caţavencu se vrea el însuşi complicele atotputernicului Centru şi astfel se apropie mai
mult de împlinirea visului său, deputăţia, decât s-ar fi folosit de „Răcnetul Carpaţilor”. Primindu-l între
ai săi pe furtunatecul Nae Caţavencu, Zoe îi acorda la rândul său propria-i complicitate. Domnul Nae
se poate considera de-acum înainte „cumătrul” puterii.

Anihilarea adversarului sau a rivalului, în relaţiile politice, erotice etc. prin formule cordiale se poartă la
nivelul claselor nobile ca şi la acela al lumii modeste şi motivaţia faptului stă într-un calcul laş, ori într-
un conservatorism diplomatic. în locul duşmăniei apare dulcea îngăduinţă reciprocă, armonia cu
chefuri prelungite şi pupături solzoase. Tipul duşmanului, ca şi înverşunarea viscerală împotriva
celuilalt sunt rare în lumea lui Caragiale, frecventă este prezenţa amicului (prietenului) întâlnit
pretutindeni, ca şi cum ar fi vorba de o mare şi fericită familie. Dorinţa de comunicare capătă prin
numitorul onomastic comun, Amicul, o deschidere incomensurabilă de iluzionare: „Trahanache: Nu
cunosc prefect! Eu n-am prefect. Eu am prieten! … să trăiască pentru fericirea prietenilor lui! (sărută
pe Fănică, apoi pe Zoe)”.

O frică de adversar, sau poate o fugă de sine cel adevărat, îl determină pe insul caragialian să evite
formula confruntării deschise şi să recurgă la calea de mijloc, mototolită, a unei duioase amiciţii cu
celălalt, scufundându-se în complicitatea mizeriei morale. Tolerant din lipsă de personalitate, el se
manifestă ca un orb şi ca un surd, vociferează teatral şi inoportun împotriva „moralului” viciat pe care
în fond îl exprimă, şi chiar când pare că ştie ce se petrece cu sine, el se simte satisfăcut în situaţiile
amiabil-complice, înfricoşat parcă de un bănuit adversar sau, acelaşi lucru, interesat să şi-l ascundă.
Carahiale îşi rezervă măiestria de a decoda poltroneria, sugerând comicul relaţiilor pe muchie de
cuţit, în care partea de adevăr crud este tratată cu „delicateţuri” echivoce, menite să întreţină
echilibrul de suprafaţă al „prieteniilor” explozive. Ca să-şi asigure liniştea casei şi necesara
prosperitate, jupan Dumitrache apreciază foarte lucid avantajele „complicităţii” cu tânărul Chiriac: „De!
Când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac, săracul! N-am ce zice, onorabil
băiat! De aceea, m-am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu mermetul (reparaţia) caselor, îl fac
tovarăş la parte …”

„Eruditul” Conu Leonida vine cu exemple din lumea înaltă pentru a releva evidentul avantaj al celui ce
uzează de strategia prieteniei cu duşmanul, în locul confruntării deschise. Trebuie să-ţi faci din
adversar un prieten însemnează cu totul altceva decât să-l ierţi şi anume să-l faci părtaş la interesul
tău, aşadar, încă o dată, subliniez, să faci din adversar complicele tău, insinuându-i cât este de
folositor. Caragiale mizează pe astfel de structuri comice. Chiriac, Tipătescu, Caţavencu,
Trahanache, îşi dau seama de acest folos. Dar şi Papa de la Roma, după cum ne informează Conu
Leonida, nu este străin de arta disimulării prieteniei, îmblânzindu-l „cu politică” pe fiorosul Garibaldi:
„mă, nene, asta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merg ca de un fitecine; ia mai bine să mă iau cu