Page 8 - O genială abordare a omului politic caragialian

leac! Vezi ce e când nu ştie cineva? … Era aproape de mintea omului: durerea devine din măsea,
măseaua devine din răceală, răceala devine din frig – din cald devine că nu mai e frig; dacă nu mai e
frig, va să zică răceala se duce şi vine căldura; a venit căldura, se duce durerea … lucrează
magnetismul… arde … foc … Pfu! cald mi-e”.

Cartea la care se referă catindatul nu poate fi alta decât Tratatul despre fenomenele electro-
fiziologice la animale (originalul în franceză, Paris, 1844, 348 p.) semnată de Carlo Matteucci. Cum a
devenit Matteucci în gura catindatului transformat în Matei nu ne poate surprinde, dacă ne gândim la
Garibaldi al Conului Leonida. Savantul italian recunoaşte în cartea lui rolul antecesorilor Galvani
(galvanometru) şi Volta (pila lui Volta), care se refereau la existenţa electricităţii animale în muşchi. în
plus, el avansează ipoteza rolului pe care temperatura îl are în intensificarea curentului electric
muscular şi relevă influenţa alcoolului în determinarea fenomenului: „consecinţa electrificării corpului
– spune Matteucci – provoacă un spor de voinţă, de vigoare, de forţă, eliberează starea de respiraţie
şi cea de circulaţie, repaosul şi intensitatea acţiunii” . Capitolul Uzajul terapeutic al curentului electric
se referă la vindecarea unor maladii. Catindatul nu conteneşte să-şi exprime încântarea faţă de noile
leacuri ale italianului, „electrificându-se” sistematic; în locul pilei voltaice el foloseşte pileala cu
jamaica. Scepticul Iordache îi contestă metoda: „Mofturi italieneşti!”. Catindatul, dimpotrivă, rămâne
un admirator al cuceririlor moderne: „Al dracului italianul!”.

H. „O scrisoare pierdută înfăţişează «lumea minunată a echilibrului»” (N. Steinhardt)
Ion Vartic adună în coperţile unei splendide culegeri, Cartea împărtăşirii (Biblioteca Apostrof, 1995)
câteva din eseurile inedite sau mai puţin cunoscute ale lui N. Steinhardt. Printre ele, faimosul expozeu
de antropologie românească intitulat Secretul „Scrisorii pierdute”, însoţit de un Post-scriptum al
editorului, o contribuţie demnă de interes pentru înţelegerea societăţii noastre actuale, „caragialiană”
până peste poate. „Secretul” dezvăluit de Steinhardt apare ca o surpriză, ba am putea spune ca un
paradox, pentru că el contrazice pe toţi „Sfinţii critici”, cum îi denumeşte în deriziune eseistul pe cei
care s-au încumetat să interpreteze pe autorul Scrisorii … din alt unghi. Pretenţia de a fi ajuns să
dezlege adevăratul sens al capodoperei caragialiene se reflectă în pasiunea investită în structurarea
amplului eseu, dar ea poate echivala şi cu un moft dilatat în „invenţiuni fictive” (Telegrame).

Căderea în eroare este inevitabilă dacă se ignoră ambiguitatea originară a textului caragialian.
Geniala lui „imparţialitate” semantică se exprimă într-un joc de sensuri din care criticul îl alege pe cel
convenabil, desigur, numai dacă acest sens convenabil nu este altceva decât o ipoteză sau o iluzie.
Textul caragialian continuă, ironic, să bată jocul sensurilor, să-l batjocorească pe criticul tranşant,
conservând u-şi secretul. N. Steinhardt trăieşte cu iluzia de a fi descoperit acest secret. Lumea
înfăţişată de Caragiale ar fi vechea societate românească, blândă, iertătoare, cu frica lui Dumnezeu,
deschisă comunicării şi comuniunii, o lume de „comeseni”, atraşi unii spre alţii din pioasă iubire.
Culoarea idilică dată personajelor caragialiene de fratele Nicolae preia maniera de abordare a lui M.
Ralea, publicată în volumul Valori. De fapt, ar fi corect să spun că N. Steinhardt extinde la
dimensiunile unei construcţii masive „explicaţia” omeniei personajului caragialian asimilând-o cu firea
românului însuşi. I. Vartic, umblând cu politeţuri, acceptă opiniile despre acest „secret”, sprijinindu-le
cu dovezi filosofice, religioase şi mitologice, dar cu amendamentul important că lumea plină de
bunătate şi iubire înfăţişată de Caragiale, caracterizată prin formula „să mă ierţi şi să mă iubeşti”, este
în fond „o lume de mijloc” între divin şi drăcesc, a păcătosului dulce („Eşti dulce, nene Iancule!”), care
duminicalizează zilele de lucru şi se consumă în ospeţe ostenitoare în ziua Domnului. Mai mult încă,
după I. Vartic, „noi cei de azi nu mai trăim în aceeaşi lume cu lumea Scrisorii pierdute”, ci într-o lume
a păcătosului integral, în care „codul binar iartă-mă să te iert nu mai funcţionează”. Mi-e greu să cred,
totuşi, că în perioada „postdecembristă”, cum afirmă I. Vartic, ne-am despărţit de lumea „minunată” a
lui Caragiale; mai degrabă lumea de azi nu diferă de cea de ieri a scriitorului, decât printr-o mai
accentuată degradare.

Lumea caragialiană a rămas în esenţa ei neschimbată. Când I. Vartic spune nostalgic: „nu mai trăim
în aceeaşi lume cu lumea Scrisorii pierdute” mi se pare o glumă. Se pot discerne, bineînţeles, nuanţe.