Page 6 - O genială abordare a omului politic caragialian

ţi-e dată de natură (o ai); a doua, „mintea”, ar fi fondul, care se instituie benevol, şi dacă nu este
obligatorie, nu este neapărat necesară: „Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie”.

Panseul Conului Leonida pare cât se poate de clar: e suficient să ai un cap pe umeri, un oval de os
decorativ. Un tânăr poet de azi Viorel Mureşan, şi-a intitulat un volum al său Biblioteca de os,
sugestivă metaforă a capului uman, plin de cunoştinţe ca o bibliotecă de savant. Teoria lui Leonida
contrazice viziunea poetului nostru, capul pentru care opinează inventivul personaj este cel fără
minte; cu „rafturile” goale, un nimica intelectual, care se mişcă prin delegaţie sau prin ce i se spune să
facă, în funcţie de indicaţia, de ştirea ori de sârma manipulată dinafară. Conu Leonida pare a fi
apologetul capului marionetă: „Unde mi-e gazeta” strigă el, în plină criză de orientare. Faţă de ce
înţelege din citirea ziarului personajul îşi „mută” capul spre stânga („e revoluţie”!) sau spre dreapta („e
reacţiune”!), se avântă într-un discurs liniştitor, utopic, sau se baricadează speriat în odaie. Ipoteza
capului lipsit de minte proprie intră în confluenţă cu celebrul tratat despre omul maşină al lui La
Mettrie (Caragiale, lucru dovedit, citea asiduu pe clasici). Un astfel de cap maşină, automat, are în
vedere Conu Leonida. Un cap programat ca un computer. Instruirea, opinia „egoului” sunt pierdere de
vreme („ce-ţi mai trebuie”); altcineva are grija „capului”: „treaba statului, el ce grijă are”. Conu Leonida
îşi închipuie un cap ca o maşină bine lubrifiată, semn al unui soi de modestie civică şi expresie a
complexului lui de subaltern. Personajul separă capul de minte bazându-se pe „sănătosul” principiu al
dispensării de responsabilitatea civică. El este bavardul cu vocaţia răţoielii politicianiste, interesat de
„oarece profit”.

Conu Leonida ar fi putut ajunge, dacă i-ar fi surâs norocul unei longevităţi matusalemice, un excelent
„om nou” al vremurilor noastre, produs standard, neprevăzut cu facultatea de a gândi. Oricum, el a
devenit nemuritor prin urmaşi.

Nedesprinsă din context, sintagma „cap ai, minte ce-ţi mai trebuie” pare a-i stârni dezaprobarea
Conului Leonida. Pentru el, care le ştie pe toate, obligativitatea minţii nu poate intra în discuţie şi ca
dovadă, imediat după lansarea formulei, dă consoartei o probă de maximă deşteptăciune, explicându-
i cum devine chestia cu „legea de murături”. Edificarea despre înzestrarea bătrânului „erudit” e
deplină: „Secule!”, aşadar, cap fără minte, i-o întoarce Coana Efimiţa, după ce toată noaptea îi puse
nervii la încercare cu un tapaj bombastic şi inutil.

F. „Box populi, box dei” (Rică Venturiano)

Este arhicunoscuta predilecţia lui Caragiale de a imagina personajele sale citând din memorie („ţiu
minte ca acuma”), cu emfază erudită. Cele mai multe din aceste citate sunt maxime de uz curent, ele
alcătuiesc un fond de idei de-a gata, cum le-a numit Flaubert în faimosul său Dicţionar; altele
reprezintă sintagmele unor celebrităţi, însă şi opinii ale unor personaje apropiate, precum „coptul” fiu
al lui Trahanache. în majoritatea lor citatele sunt preluate ori eronat, ori sunt fanteziste (v. telegrama
trimisă naţiunii române de Garibaldi, citată cu înflăcărare de bravul Conu Leonida). Rică Venturiano,
Caţavencu, Zaharia Trahanache, ca să nu mai pomenim de miticul Agamemnon Dandanache fac din
citat un soclu de la înălţimea căruia îşi debitează ostentativ discursurile.

Şi totuşi, citatele de care se folosesc eroii caragialieni au de fiecare dată o funcţie ironică, înfăţişându-
se îh fluxul discursului ca un tatuaj descalificant. La orice personaj, citatul apare ca un semn al ironiei
socratice; spre deosebire de ironia retorică, definită ca inversiune a sensului literar, ironia socratică
acţionează prin analogie. Citatul este un text în text, o grefă lingvistică deschisă unui raport semantic
relativ imprevizibil. Cu rolul său de semnificant, citatul poate ajuta „injectând” discursului primar calităţi
nebănuite sau, din contră, poate compromite pe locutor. Citatul intră într-un dialog interior
quasiconcurenţial, unde cel care-l foloseşte nu-i poate prevedea efectul grav sau comic. Soarta
citatului în discurs este similară cu a cărţilor – habent sua fata libeli -, oricum el poate juca feste şi din
„partener” menit să dea textului puterea credibilităţii se poate transforma într-o armă perfidă, ca în
cazul personajelor caragialiene, unde statutul său este întotdeauna ambiguu. în lumea lui Caragiale,
cine citează se descalifică. Receptarea citatului ca semn ironic este conferită tocmai de analogia