Page 8 - Revista Paisiana Nr 9 Noiembrie 2024
P. 8
a introduce în viaţa chinoviilor practica rugăciunii lui
Iisus, în dorinţa de a face posibilă pătrunderea în mar-
ile comunităţi monahale a curentului isihast. Această
acţiune de înnoire a găsit un exemplu nu numai în
învăţătura scrierilor vasiliene, dar şi în activitatea de
stareţ a acestuia. Ceea ce Sf. Paisie a reprezentat pen-
tru comunităţile chinoviale, la o scară mare, a realizat
stareţul Vasile pentru micile schituri din munţii Vran-
cei şi Buzăului.
În privinţa cãilor vieţii monahale, Sf. Paisie
expune învãţãtura tradiţionalã ortodoxã: în singurãtate
totalã, în tovarãşia a doi sau trei monahi sau în comu-
nitate, de obşte, formã pe care o păstrase de la cuviosul
Vasile dela Poiana Mărului. Opera acestuia dezvoltată
în Ţările Române a avut o mare influenţă în Ortodoxia
rusă. Sistemul stăreţiei practicate de el s-a răspândit în
veacul al XIX-lea la un număr de 117 mânăstiri şi
schituri din 35 de eparhii. Biograful cel mai complet,
protoiereul Serghie Cetferikov, enumeră peste 200 de
călugări, persoane civile, arhimandriţi şi episcopi care
au răspândit mişcarea paisiană până în pragul primului
război mondial. De asemenea, numeroase manuscrise
slavone ale Sf. Paisie s-au răspândit în copii şi se
păstrează în mânăstirile din Bulgaria, din Serbia, din
Athos şi din alte biblioteci publice de peste hotare.
Paisianismul este un curent de
reînnoire monahală şi de redescoperire a trăirii
isihaste, care a generat o adevărată mişcare duhovnicească
în spaţiul cultural al Ortodoxiei româneşti, dar şi al celei din Estul
Europei. Acest curent spiritual a influenţat operele marilor scriitori ruşi,
Dostoievski şi Tolstoi, pentru că părinţii lor duhovniceşti au fost ucenici ai
Sfântului Paisie de la Neamţ. Scopul vieţii duhovniceşti a Sfântului Paisie a fost
trăirea isihastă a părinţilor de odinioară. Acest lucru pentru că isihasmul este însăşi
esenţa trăirii monahale ortodoxe. Isihasmul înseamnă tăcere, liniște şi este o tradiţie
ascetică apărută undeva în secolele IV-V, dar organizat ca mişcare duhovnicească în
secolele XII-XIV, având ca scop „să-l conducă pe om la o relaţie personală şi la o co-
muniune cu Dumnezeu”. În centrul trăirii isihaste stă rugăciunea inimii: „Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. După o
perioadă de criză, iată că în secolul al XVIII-lea, prin Sf. Cuvios Paisie de la
Neamţ asistăm la o renaștere a isihasmului. Lucrarea sa, continuată de
numeroșii ucenici din întreg Răsăritul Ortodox, a făcut posibil ca în
veacul al XX-lea în faţa provocărilor ateist-comuniste din
societăţile est-europene, monahismul să reziste şi să
reuşească o excepţională înflorire după
căderea acestuia.
8 PAISIANA nr. 9 / noiembrie / 2024