Page 83 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 340

Sub veșmântul cel de fiecare zi, se îmbolnăvește spiritul,
latent,
În monotonia ce pare o eternitate de fumuri argintii,
contingent.
Plictiseala își țese pânza între ziduri de carne, morți
ambulante,
Trăiesc multe ființe această pseudo-viețuire, în colivii
dormitante.
Agale se duc spre birouri, în convoaie de fiare ruginite,
Cufundați în adânc de mare, unde cuvântul devine pietre
nescrise.
Mănâncă pe pături sub soare, cu zâmbetul unui ecran
necârpit,
Se înmulțesc ca păsările cerului, dar cu inima în cuști, de
zbor și cânt uitat, orbit.
Și vine uneori, când soarta pare să sfredelească încăperile
închise,
O scânteie – un om, o carte, un cântec – care în abis le
mângâie, surprinse.
Ei se trezesc și-și văd cătușele, apoi descoperă vibrând o
cheie,
În adâncul lor salvează ceva ce încet îi smulge din letargie.
Dar sunt și aceia care nu regăsesc nicicând busola
sufletului, rătăciți,
Nici măcar un ecou al chemării, în întunericul lor timpuriu
rămân pribegi, înfrânți.
82