Page 87 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 342

Prin pâlnia timpului, suntem grăbiți ca vântul - nu oprește
să șoptească,
Viața, rapidă și mută, se scurge-n râuri de nisip lichid.
Cu fiecare clipa ce fuge, profundul ne evită, se camuflează -
nu vorbește,
Și lăsăm în urmă o mărire de adâncuri neatinse, un atlantis
neclintit.
Suntem umbre lungi în amurguri accelerate, uitând să ne
întrebăm,
Zi după zi devine o mare de platitudine, spumă pe ape
uitată.
Sentința zilelor noastre pare țesută dintr-o iuțeală fără leac,
Ne trezim cu sufletele întrebând rătăcind, de ce ne e viața
toată spartă?
În fierberea ceasului, convorbirile se ard, nu lasă decât jar
stins,
Privim înapoi peste dunele anilor, căutând oază picurată cu
sens.
Prizonieri în labirintul superficialității, unde ecouri sonore
nu găsim,
Anii ne-au părăsit cu regretul că totul e acum – un echivoc
dens.
Ah, suntem năluci alergând pe coridoarele vremii - doar
puls și vis,
Fără să ne oprim să ascultăm tăcerea ce vorbește cu noi, se
strecoară.
86