Page 45 - VOLUMUL 3

DINCOLO DE REAL – vol 3-

POEM 114

Sub pavăza eternității, strecurată-n lumină și umbre,
Sunt al tău, cu far’delegi și păcate ascunse,
Cu armonii zdrobite de furtuni tainice,
Cu sufletul rătăcit în doliu de șoapte,
Cu inima plecată, nălucind printre stele și visuri.
Alungă-mă dacă-ți par schimbat,
Trimite-mă înapoi în poezia nopților divine,
Să scriu despre pașii uitării ce m-au părăsit,
Și dă-mi tristețea ta, să o prefac în cântece serafice.
Pe tărâmul umbrelor și luminii răsăritului,
Nu păstra nimic din ce-ți sfâșie inima,
Aruncă în abisurile sufletului ce nu poți îndura,
Și chemă-mă, chemă-mă, a mia oară,
Răpindu-mă din tărâmul nimănui, pe calea ta luminată.
Sunt al tău, uitat în depărtările visului cosmic,
Cum cerul uită câte-o stea la zori,
Când ne suspină malul peste marea tăcerii,
Iar valul ne răpește dincolo de fiorii efemeri.
Tu cunoști dorul cel veșnic ce m-apasă,
Și știi cât de mult aș vrea să fii aici,
Să-mi rezidești în lacrimă o catedrală de lumină,
Și umărul tău să-l așezi pe tâmpla mea strivită.
Să te sărut de la tălpi până la gene,
Trăind parfumurile tale în infinitul clipei,
Și când e frig, și sufletul meu se frânge,
Să aduci noaptea la zenit, să o facem lumină.
44