Page 91 - VOLUMUL 3

DINCOLO DE REAL – vol 3-

POEM 133

În amurgul existenței, unde umbrele vorbesc în metafore
voalate,
Omul se trezește la șoapta nașterii sale, o înfrângere tandră
dar profundă.
Pe măsură ce greutățile realității se așază în măduva
oaselor noastre,
Înțelegem paradoxul vieții: A te naște înseamnă a te preda.
Astfel, existența, cu ritmul său sumbru, devine fluviul
liniștit,
Curge blând, ca în orele de pace după ce furtuna a încetat.
Nu mai luptăm cu curenții; în schimb, plutim în mirare
neîncetată,
Renunțând la poverile speranței și străduinței, găsind
liniște în curgerea inevitabilă.
Zilele noastre se întind ca șoapte moi după ce răcnetul
bătăliei s-a stins,
Fiecare răsărit, un aur mut, fiecare apus, un suspin violet
liniștit.
În serenitatea noii noastre clarități, vedem lumea așa cum
este cu adevărat:
O simfonie melancolică, compusă de mâinile tăcute ale
destinului.
În această acceptare, găsim un ciudat sentiment de ușurare,
o resemnare blândă,
De parcă cosmosul ne-ar fi cuprins într-o promisiune
delicată de pace finală.
90