Page 95 - VOLUMUL 3

DINCOLO DE REAL – vol 3-

POEM 135

În îmbrățișarea tăcută a adâncurilor solitare,
Unde tristețea își țese firele mistice,
Șoaptele inimii găsesc alinare în tăcere,
În acest tărâm sacru, sufletul se adapă din plin.
Melancolia se așterne ca un văl eteric al amurgului,
În liniștea serafică, fiecare respirație devine profundă.
Cu cât suntem mai tăcuți, cu atât umbrele se adâncesc,
Aducând o prezență ca zorii din îmbrățișarea nopții.
În acele momente sacre unde tăcerea pictează cerul,
Inimile se deschid larg, absorbind suspine mute.
Cu răbdare și grație, lăsăm noile sentimente să înflorească,
Fiecare tristețe, o sămânță tăcută, o promisiune în
întuneric.
În camerele slab luminate ale sufletului solitar,
Tristețea își face un cămin, devine parte din întreg.
Cu cât se așează mai adânc, cu atât mai mult se împletește,
Transformând durerea în înțelepciune pe măsură ce
destinul se aliniază.
Prin văluri de lacrimi, o prezență blândă se ridică,
Un destin emergent pe măsură ce sufletul înțelege.
În fiecare suspin tăcut, un univers se desfășoară,
Cu cât îmbrățișăm mai mult, cu atât mai mult misterul ne
modelează.
În răbdarea tăcută, tristețea își găsește scena,
Un dans al umbrelor pe pagina efemeră a vieții.
Cu cât o primim mai mult, cu atât mai ușor se țese,
94