Page 103 - vol6-ro-2

DINCOLO DE REAL – vol 6-

POEM 292

Poți să-ți amintești cine erai,
Înainte ca lumea să-ți spună cine ar trebui să fii?
În acea vreme de aur, când visele îți erau aripi
Și sufletul îți era o pânză albă, neatinsă de timp.
În grădina inocenței, ai alergat printre flori de lumină,
Cu ochii limpezi ca izvoarele nesfârșite ale cerului.
Lumea era un câmp de stele, iar tu erai un călător cosmic,
Neîncorsetat de așteptări, liber ca vântul pustiului.
Dar apoi, cu timpul, lumea ți-a întins oglinzi de iluzii,
Și în reflexiile lor pătrunzătoare, ai început să te pierzi.
Vocea ta interioară s-a stins, s-a transformat în șoaptă,
Și ai îmbrăcat mantia identității impuse, ca o mască de
carnaval.
Te-ai îndepărtat de tine însuți, pașii tăi devenind umbre
întunecate,
Căutând aprobarea, pierzându-te în labirintul așteptărilor
străine.
Ai construit ziduri din cuvinte șoptite de alții,
Și inima ta a devenit un ecou slab într-o peșteră de tăceri.
Dar undeva, în profunzimea sufletului tău, scânteia încă
arde,
Ca o stea nepieritoare pe cerul nopții, chemându-te acasă.
Adu-ți aminte de frumusețea pură a esenței tale,
Căci ești o poartă către infinit, o fereastră deschisă spre
adevăr.
În tămâia melancoliei, regăsește-ți aripile pierdute,
102