Page 151 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol. 2-

POEM 98

Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este,
Un suflet nemuritor prins într-o carne muritoare, un
visător rătăcind prin tărâmuri necunoscute,
Căutând comori ascunse și miracole nepătrunse sub cerul
înstelat al destinului său.
Poartă povara conștiinței ca pe o mantie grea de stele,
Fiecare pas pe acest pământ e o întrebare nerostită, fiecare
răsărit o promisiune de lumini misterioase,
Fiecare apus un jurământ de întuneric plin de promisiuni
necunoscute.
Noaptea, un pergament nescris de melancolie și magie,
Stelele fremătând în dansul lor tainic, îmi luminează calea
viselor neîmblânzite,
Vântul șoptește printre frunze vechi povești uitate, amintiri
ce strălucesc ca bijuteriile purtate
Ale dorințelor nesăbuite și iubirilor pierdute în adâncurile
întunecate ale sufletului.
Am refuzat să fiu simplu muritor, dorindu-mi să devin un
ocean de visuri,
O furtună de emoții, un cântec al eternului ce curge prin
venele universului.
Îmi amintesc nopțile când spiritul meu călătorea printre
stele,
Întrebându-mă dacă sunt ceva mai mult decât acest trup
fragil,
Dacă sufletul meu strălucește dincolo de marginea tangibilă
a timpului,
Am căutat să devin mai mult decât o singură notă în
simfonia vieții,

150