Page 160 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol. 2-

Și mă întrebam dacă nu era mai bine să îmbrățișez haosul
ei,
Decât să trăiesc într-o lume rece, unde liniștea devine o
poezie de gheață,
Și întunericul, un adânc din care nici o rază de nebunie nu
poate scăpa.
Dragostea e un rafinament al suferinței, un foc ce mistuie și
luminează,
O vrajă veche ce îți șoptește la ureche promisiuni de
paradis și infern, fiecare într-un moment,
Și totuși, e singura magie ce dă sens respirației, unicitatea
fiecărei zile.
Fără dragoste, ești un călător pe un drum fără răscruce,
văzând aceleași peisaje cenușii,
Fiecare apus o amintire sumbră, fiecare răsărit o speranță
neîmplinită,
Dar în dragoste, chiar și durerea e divină, fiecare lacrimă o
perlă de lumină
Ce se duce în adâncurile ființei tale, schimbând,
remodelând contururile sufletului,
Ca un sculptor invizibil ce dă formă celor mai ascunse vise.
Am încercat să fug de ea, să mă ascund în văile liniștite ale
rațiunii,
Dar undeva în adâncul meu, știam că fără acele aripi
incandescente
Nu sunt decât o umbră fără substanță, un ecou pierdut
într-un abis fără sfârșit.
Dragostea m-a învățat să ocolesc prăpăstiile propriilor mele
frici,
Să dansez pe marginea lor, să sfidez gravitația cu fiecare
puls de inimă,

159