Page 53 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

POEM 167

În labirintul umbrelor, unde copacii strâng umbra pădurii
ca pe un talisman ascuns,
Ca paznici vechi și silitori, ei îmbrățișează poveștile neștiute
ale nopții,
Ascunse sub petala unei flori etherale, o lume ascunsă
șoptește secrete,
Sub cerul azuriu, necunoscut până acum, se deschid
orizonturi nemărginite.
Iubirea noastră își ia forma dintr-un astru îndepărtat,
căutând cărări cu sufletul,
Din jumătăți pierdute creștem întregi, șlefuind cuvintele cu
un suspin suav,
Arome încântătoare în păduri delimitează lacrima de
esența suferinței,
Ador să te am alături în fiecare clipă, vorbind despre stelele
ce nu-și găsesc cerul.
În miezul nopții, când ramurile plâng lacrimi fără rațiune,
Și dincolo de nopți, păduri și zori, eu rămân al tău pentru
eternitate,
De ce alinți sufletul meu cu mâna ta, ca și cum aș fi un copil
la pieptul tău,
Când în mine toate sentimentele se amestecă într-o furtună
tăcută?
De ce mă chemi fără cuvinte, și în noaptea adâncă strigi în
sufletul meu,

52