Page 29 - Vitrina cu oglinzi - numarul 5

locală dacică în secolele II-III, autoarea argumentând că ascendența rapidă a veteranilor din castrul
de la Tibiscum în rândul elitei aristocrației urbane locale, dar și de la Apulum și mai ales, în Capitala
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, constituie indiciul cel mai clar al romanizării unei pături importante din
populația anticului Tibiscum”.

La aceeași secțiune Pagini de Istorie, profesorul universitar și dr.Tiberiu Ciobanu prezintă
descrieri foarte clare și destul de interesante „Despre Vlad Țepeș – un „voievod absolut” și „cel mai
mare cârmuitor și comandant militar” al vremii sale – la împlinirea a 570 de ani de la urcarea sa
pentru prima oară pe tronul Țării Românești”; „Despre Mihai Viteazul («stăpân [chiar dacă doar
vremelnic] al întregului neam românesc», «eroul naţional [pentru veșnicie] al tuturor românilor» și
«principe valah [român] de interes [indiscutabil] universal») la aniversarea a 460 de ani de la
nașterea sa și a 425 de ani de la urcarea lui pe tronul Țării Românești”; „Despre Dimitrie Cantemir,
principele-cărturar al neamului românesc, la aniversarea a 345 de ani de la nașterea sa și la
comemorarea a 295 de ani de la trecerea lui la cele veșnice”; „Despre Alexandru Ioan Cuza, părintele
statului național român modern, la comemorarea a 145 de ani de la trecerea sa la cele veșnice”.
Cercetările Domniei Sale sunt marcate de o viziune amplă despre marii voievozi, domnitori, cărturari
români, în mod aparte, despre acele personalități distincte care, în timp, au contribuit substanţial la
realizarea aspirațiilor milenare de unitate, respectiv, de creare a statului naţional român. Făcând o
descriere relevantă despre domnitorul Mihai Viteazul, Tiberiu Ciobanu spune: „Neîndoielnic că „fiul
marelui și preabunului răposatului Io Petrașco Voievod”5 este conducătorul nostru politico-militar
cel mai temeinic cunoscut pe plan naţional şi internaţional din întreg Evul Mediu românesc, el
meritând pe deplin să fie pomenit cu evlavie, mândrie și recunoștină de către toți românii cu ocazia
Centenarului, deoarece este, practic, primul unificator de neam și țară din îndelungata și zbuciumata
noastră istorie”. Cât despre Dimitrie Cantemir (domnitorul Moldovei și marele cărturar al
umanismului românesc), autorul menționează: „… deși a domnit foarte puțin, prin întreaga-i
activitate, pusă atât în slujba luptei pentru neatârnarea patriei sale, cât şi a dezvoltării culturii
româneşti şi europene, poate fi considerat unul dintre cei mai valoroşi voievozi şi cărturari ai
neamului nostru”. Afirmații de mare preț în adresa marilor personalități românești.

Însă, Ioan-Aurel Pop (prof.univ., dr.hab., președintele Academiei Române) scrie despre
„Etnogeneza românilor – dincolo de aspectul enigmatic și miraculos”, în concluzie declarând:
„Poporul român s-a format într-un proces îndelungat, între secolele I-II și VIII-IX d. Hr., ca un popor
romanic din romanitatea estică, în urma colonizării Daciei. Invazia slavilor a slăbit în chip sensibil
romanitatea sud-dunăreană, diminuându-i mereu potențialul uman. Datorită romanizării, limba
latină s-a impus peste tot în provincia traiană, iar apoi și în celelalte regiuni ale Daciei, așa cum se
impusese și în Moesia și Dacia Aureliană. Limba latină vorbită la Dunărea de Jos (latina populară) a
evoluat pe o cale proprie, ca și latina vorbită în Peninsula Iberică sau în Gallia, și a dus treptat la
formarea unei noi limbi – limba română. Unitatea limbii române și faptul că la sud de Dunăre nu s-au
format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române demonstrează încă o dată
strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum și faptul că izolarea
protoromânilor și românilor de la sud de fluviu de masa nord-dunăreană a poporului lor s-a făcut
relativ târziu, prin secolele al VII-lea – al VIII-lea, când etnogeneza și glotogeneza erau aproape
terminate”.
Eugen Mioc (prof., dr.) prin intermediul lucrării despre „Ideea națională și Revoluția de la
1848-1849 în Banat și Transilvania” zice că „Revoluțiile dintre anii 1848-1849 au reprezentat, atât
prin aria de răspândire cât și prin durată, o ridicare populară nemaiîntâlnită până atunci la nivel
european. Ele au fracturat regimurile monarhice neoabsolutiste de pe bătrânul continent și au adus
ca noutate naționalismul.1 Organizatorii mișcărilor au fost cu predilecție intelectuali, proveniți atât